Curtea Constituţională a fost sesizată anul trecut să se pronunţe asupra unei excepţii de neconstituţionalitate cu privire la o dispoziţie din Codul de procedură fiscală.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie art. 350 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.
Art. 350 din Legea nr. 207/2015 prevede: – Colaborarea cu organele de urmărire penală: “(1) La solicitarea organelor de urmărire penală, când există pericol de dispariţie a unor mijloace de probă sau de schimbare a unei situaţii de fapt şi este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei, personalul desemnat din cadrul A.N.A.F. efectuează controale fiscale.
(2) În cazuri temeinic justificate, după începerea urmăririi penale, cu avizul procurorului, poate fi solicitată A.N.A.F. efectuarea de controale fiscale, conform obiectivelor stabilite.
(3) Rezultatul controalelor prevăzute la alin. (1) şi (2) se consemnează în procese – verbale, care constituie mijloace de probă. Procesele – verbale nu constituie titlu de creanţă fiscală în sensul prezentului cod.”
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine, în esenţă, că dispoziţiile art. 2331 din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, care se regăsesc şi în art. 350 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, recunosc dreptul organelor de inspecţie fiscală de a întocmi mijloace de probă de specialitate în procesul enal, prin procedeul probatoriu nereglementat al verificării fiscale, realitate legislativă de natură a vicia dreptul acuzatului la un proces echitabil, cu reverberaţii inclusiv asupra rolului procurorului în procesul penal.
Aceste critici sunt formulate nu numai în considerarea naturii şi valorii probatorii a “verificării fiscale” ori a “controlului fiscal”, dispuse de către procuror, dar mai ales din perspectiva calităţii inspectorilor fiscali care produc acest mijloc de probă în procesul penal.
Decizia Curţii Constituţionale
Curtea constată că normele legale care privesc procesul penal trebuie să fie clare, precise şi previzibile, ceea ce presupune, printre altele, şi obligaţia legiuitorului de a reglementa un cadru normativ coerent în care normele edictate să se completeze şi să se dezvolte reciproc într-un mod armonios, fără a crea antinomii între actul normativ care se constituie în sediul general al materiei şi cele care reglementează aspecte particulare sau speciale ale acesteia. Prin urmare, aceste din urmă acte normative trebuie să se coroboreze cu Codul de procedură penală, să se integreze în mod organic în concepţia de ansamblu a acestuia şi să detalieze prevederile procedural penale. Or, art. 2331 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003. prin raportare la alin. (5) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003, nu se coroborează cu Codul de procedură penală şi nu îndeplineşte, astfel, exigenţele constituţionale referitoare la calitatea legii.
Potrivit ştirilor juridice, Curtea reţine că, în lipsa unui cadru legislativ clar şi coerent în materia mijloacelor de probă în domeniul fiscal, cu respectarea principiului unicităţii reglementării în materie, este încălcat şi dreptul la un proces echitabil, prevăzut de art. 21 alin. (3) din Constituţie. Astfel, în materie penală, întregul sistem de obţinere a probelor vizează constatarea existenţei sau inexistenţei acuzaţiei în materie penale, inclusiv garanţiile procesuale intrinseci acestuia, drept care legiuitorul are obligaţia constituţională de a reglementa în mod coerent şi unitar maniera de obţinere a acestora pentru a nu leza securitatea juridică a persoanei.
Prin Decizia nr. 72/2019, publicată în Monitorul Oficial nr. 332/2019, Curtea admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de aceleaşi părţi în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe şi constată că sintagma “care constituie mijloace de probă” din cuprinsul art. 350 alin. (3) din Legea nr. 207/2015 cu referire la alin. (1) din acelaşi articol este neconstituţională.