Măsurile de prevenire, descoperire şi sancţionare a faptelor de corupţie sunt prevăzute de Legea nr. 78/2000.
Unele dispoziţii din cuprinsul legii menţionate mai sus au creat dificultate în ceea ce priveşte interpretarea lor, iar în acest sens a fost sesizată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Obiectul sesizării
“În cazul infracţiunii prevăzute de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, comisă în modalitatea alternativă a folosirii sau prezentării cu rea – credinţă de documente false, în condiţiile în care documentele respective sunt înscrisuri sub semnătură privată, este o infracţiune complexă, ce absoarbe în conţinutul său infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, atunci când aceasta este săvârşită (în forma autoratului sau a instigării) de aceeaşi persoană care foloseşte aceste înscrisuri şi obţine ulterior, pe nedrept, fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei sau cele două infracţiuni îşi păstrează autonomia, existând un concurs real de infracţiuni între infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată şi infracţiunea prevăzută de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie.”
Practica instanţelor
Într-o primă opinie, s-a arătat că, în cazul infracţiunii prevăzute de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, comisă în modalitatea alternativă a folosirii sau prezentării cu rea – credinţă de documente false, în condiţiile în care documentele respective sunt înscrisuri sub semnătură privată, când aceasta este săvârşită (în forma autoratului sau a instigării) de aceeaşi persoană care foloseşte aceste înscrisuri şi obţine ulterior, pe nedrept, fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, există un concurs real cu conexitate etiologică între infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 322 din Codul penal, şi infracţiunea prevăzută de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000.
Într-o a doua opinie, s-a arătat că, pornind de la faptul că, potrivit definiţiei legale, infracţiunea prevăzută de art. 322 din Codul penal presupune cu necesitate ca făptuitorul să folosească înscrisul falsificat sau să îl încredinţeze altei persoane spre folosire, în ipoteza în care aceeaşi persoană falsifică un înscris sub semnătură privată (sau instigă la falsificarea unui astfel de înscris), pe care tot ea îl foloseşte ulterior, în vederea producerii unei consecinţe juridice, aceasta va răspunde, în calitate de autor sau instigator, doar pentru comiterea infracţiunii de fals material în înscrisuri sub semnătură privată, uzul de fals fiind în mod necesar absorbit în cadrul acesteia. Un argument important în acest sens este faptul că acţiunea de falsificare a unui înscris sub semnătură privată, în sine, reprezintă o operaţiune nesancţionabilă penal, activitatea infracţională autonomizându-se doar în condiţiile folosirii respectivului înscris sau încredinţării acestuia unei alte persoane, spre folosire.
Sesizarea a fost admisă
Prin Decizia nr. 3/2020, publicată în Monitorul Oficial nr. 138/2020, ÎCCJ stabileşte că folosirea sau prezentarea cu rea – credinţă de înscrisuri sub semnătură privată falsificate, care a avut ca rezultat obţinerea, pe nedrept, de fonduri din bugetul Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, săvârşită de către aceeaşi persoană care, în calitate de autor sau participant secundar, a contribuit la comiterea falsului, realizează conţinutul infracţiunilor de folosire sau prezentare cu rea – credinţă de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, prevăzută de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, şi fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 322 alin. (1) din Codul penal, în concurs real.