Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a luat în examinare recursul în interesul legii privind interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor vizând încadrarea juridică a faptei unei persoane audiate ca martor de a face afirmaţii mincinoase sau de a nu spune tot ce ştie în legătură cu faptele sau împrejurările esenţiale cu privire la care a fost întrebată.

Astfel, potrivit ştirilor juridice, prin recursul formulat s-a arătat că, în practica judiciară naţională, nu există un punct de vedere unitar cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor vizând încadrarea juridică a faptei unei persoane audiate ca martor de a face afirmaţii mincinoase sau de a nu spune tot ce ştie în legătură cu faptele sau împrejurările esenţiale cu privire la care a fost întrebată în dispoziţiile art. 273 alin. (1) din Codul penal (mărturie mincinoasă) sau în dispoziţiile art. 273 alin. (1) din Codul penal în concurs formal cu art. 269 alin. (1) din Codul penal (favorizarea făptuitorului), cu aplicarea art. 38 alin. (2) din acelaşi cod.

Practica judiciară

Într-o primă orientare a practicii s-a considerat că fapta martorului care face declaraţii mincinoase sau nu spune tot ce ştie, sub prestare de jurământ, întruneşte doar elementele de tipicitate ale infracţiunii de mărturie mincinoasă, prevăzută de art. 273 alin. (1) din Codul penal.
Instanţele au considerat că infracţiunea de favorizare a făptuitorului are caracter de incriminare generală, dar subsidiară, ajutorul dat unui făptuitor primind această calificare numai atunci când alte dispoziţii nu incriminează ipoteze speciale de favorizare. Prin urmare, s-a apreciat că atunci când este săvârşită prin efectuarea de afirmaţii mincinoase sau omisiunea de a expune cele ştiute privind fapte sau împrejurări esenţiale ale cauzei de către o persoană audiată în calitate de martor, dacă scopul este acelaşi, constând în ajutorul dat făptuitorului pentru împiedicarea sau îngreunarea tragerii la răspundere penală, norma prioritară este cea prevăzută de art. 273 alin. (1) din Codul penal.

Într-o a doua orientare a practicii, instanţele de judecată au stabilit că ajutorul care constituie obiectul material al infracţiunii de favorizare a făptuitorului, atunci când reprezintă o acţiune care realizează conţinutul unei alte infracţiuni, se poate reţine concursul formal, în condiţiile art. 38 alin. (2) din Codul penal. Instanţele au reţinut că afirmaţiile mincinoase generează atât urmarea alterării aflării adevărului, cât şi urmarea favorizării inculpatului în cadrul procesului penal în care este judecat, deoarece, deşi obiectul juridic generic este identic, obiectul juridic special este “asemănător, dar nu identic”, iar pedeapsa aplicată pentru săvârşirea infracţiunii de favorizare a făptuitorului este mai mare decât cea pentru comiterea infracţiunii de mărturie mincinoasă, astfel încât nu se poate accepta că infracţiunea de favorizare a făptuitorului are caracter subsidiar faţă de cea de mărturie mincinoasă, această orientare fiind ilustrată şi de jurisprudenţa instanţei supreme.

Decizia ICCJ

Prin Decizia nr. 1/2019, publicată în Monitorul oficial nr. 187/2019 s-a admis sesizarea.  În consecinţă, stabileşte că fapta unei persoane audiate ca martor de a face afirmaţii mincinoase sau de a nu spune tot ce ştie în legătură cu faptele sau împrejurările esenţiale cu privire la care a fost întrebată întruneşte numai elementele de tipicitate ale infracţiunii de mărturie mincinoasă, prevăzută de art. 273 alin. (1) din Codul penal.

Favorizarea are caracterul de incriminare generală, dar subsidiară, între infracţiunile de favorizare a făptuitorului şi cea de mărturie mincinoasă existând un raport de subsidiaritate de tipul infracţiune generală – infracţiune specială, astfel că presupusul ajutor dat de către inculpatul X nu poate primi calificarea juridică de favorizare a făptuitorului, câtă vreme legiuitorul, prin dispoziţiile Codului penal, a incriminat o ipoteză specială de favorizare, în cazul nostru, cea de mărturie mincinoasă.