O națiune care nu dă doi bani pe trecut, pe conservarea tradițiilor, a vestigiilor și cunoașterea istorică, ar putea plăti un preț mult prea scump în viitor. Un preț pe care, dacă l-ar putea cunoaște și anticipa, puține națiuni ar fi pregătite să-l achite. Sau, mai probabil, nicio națiune n-ar fi dispusă să-și asume imensul cost! Printre altele, evoluția de la stadiul de populație la cel de popor și apoi la cel de națiune (civică), a însemnat și o dezvoltare a preocupărilor pentru conservarea patrimoniului material și imaterial rămas de la străbuni.
O parte din moștenirea trecutului, dintre realizările civilizaționale ale înaintașilor noștri, prezintă nu doar o importanță culturală națională, ci și o valoare mondială, universală, prin vechime, estetică și unicitate. Să ne gândim, doar, la vestigiile antice rămase de la strămoșii noștri geto-daci, pe tot cuprinsul țării, sau la cele ce datează din epoca romană, prezente din Dobrogea și până în Banat.
Încă din Antichitatea timpurie a existat preocuparea de a îmbina utilul cu frumosul, în ctitorirea unor monumente menite să le amintească urmașilor de faptele de seamă ale celor de demult. În epocile următoare această preocupare s-a dezvoltat.
Monumentele istorice sunt bunuri imobile, construcții, terenuri situate pe teritoriul României, semnificative pentru istoria, cultura și civilizația națională și universală. O bună parte dintre monumentele istorice aparțin domeniului public sau privat al statului, al județelor, orașelor, comunelor, însă, în rest, există și monumente ce fac parte din proprietatea privată a unor persoane fizice sau juridice.
Monumentele istorice proprietate publică a statului sau a unităților administrativ-teritoriale sunt inalienabile, imprescriptibile, insesizabile. Ele pot fi date în administrarea instituțiilor publice, concesionate, date-n folosința gratuită a instituțiilor de utilitate publică, închiriate. Un monument istoric ce aparține domeniului privat poate face obiectul circuitului civil, însă doar în anumite condiții.
În „Monitorul Oficial” 1001/2019 a fost publicat Ordinul (ministrului culturii) 3143/2019 prin care s-au aprobat Normele metodologice pentru aplicarea prevederilor art. 4 din Legea 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, referitoare la exercitarea dreptului de preempțiune al statului român, prin Ministerul Culturii, respectiv prin serviciile publice deconcentrate ale acestuia, la vânzarea de monumente istorice aflate în proprietatea persoanelor fizice sau juridice de drept privat.
Potrivit știrilor juridice, niciun monument istoric ce se află în proprietatea unei persoane fizice ori în cea a unei persoane juridice de drept privat nu va putea fi vândut decât în circumstanțele exercitării dreptului de preempțiune al statului român, sub sancțiunea nulității absolute a vânzării. Acest drept se exercită prin intermediul Ministerul Culturii, în cazul monumentelor istorice clasate în grupa A ori prin serviciile publice deconcentrate ale acestuia, dacă este vorba despre monumente istorice din grupa B.
Pentru exercitarea dreptului de preempțiune al statului, termenul de răspuns va fi de cel mult 25 de zile de la momentul în care au fost înregistrate înștiințarea, documentația și propunerea de răspuns la minister ori la serviciile deconcentrate ale acestuia (în cazul monumentelor istorice clasate în grupa B).
Persoanele (fizice ori juridice) care au calitatea de proprietari ai unui monument și vor să-l înstrăineze vor transmite înștiințarea referitoare la intenția de vânzare către serviciile publice deconcentrate ale ministerului, dar și alte acte considerate relevante. Modelul acestei înștiințări este prezentat ca anexă a actului normativ.
Serviciile publice deconcentrate vor examina înștiințarea, după care pot să solicite proprietarilor care intenționează să vândă monumente istorice și alte documente, cum ar fi copii conforme cu originalul după actele de proprietate, planuri ale clădirilor, fotografii interioare și exterioare (în cazul clădirilor), copie de pe actul de identitate sau după certificatul de înregistrare fiscală.
Aceste documente pot fi completate, de către serviciile deconcentrate ale ministerului, cu o copie a fișei analitice de inventariere a monumentului și o copie a obligației de folosință a monumentului istoric – în caz că există.
Ori de câte ori va fi vorba despre un monument istoric din grupa A, serviciile publice deconcentrate ale ministerului vor trebui să atașeze la documentele la care am făcut referire mai sus o propunere de răspuns, sub formă de referat de oportunitate, fiind cuprinsă, în acesta, motivarea ce privește (ne)exercitarea dreptului de preempțiune.
De la negocieri la acordul părților
Înștiințarea, referatul de oportunitate, documentația vor fi transmise, de către serviciile deconcentrate ale ministerului, către direcția patrimoniu cultural (din cadrul aceleiași instituții), în termen de cinci zile lucrătoare de la data la care au fost primite. Dacă documentația nu este completă, serviciul public deconcentrat va fi înștiințat de către direcție, pentru a fi adăugate documentele lipsă, cât mai grabnic cu putință.
Dacă referatul de oportunitate conține recomandarea exercitării dreptului de preempțiune de către Ministerul Culturii și direcția de patrimoniu cultural își va însuși recomandarea, urmează să fie alcătuită o notă ce va fi supusă avizării serviciului juridic și aprobării de către ministru.
Este cu putință să apară și situația în care direcția patrimoniu nu-și însușește recomandarea, cu toate că referatul cuprinde o propunere de exercitare a dreptului de preempțiune. Aici se va redacta un proiect de răspuns referitor la neexercitarea dreptului de preempțiune.
Dacă bugetul ministerului dispune de fondurile necesare exercitării dreptului de preempțiune, în cadrul direcției de patrimoniu cultural va fi întocmită o notă justificativă prin care va fi argumentată soluția recomandată, fiind emis, în același timp, și proiectul de răspuns.
Dacă ministerul culturii sau serviciile sale deconcentrate nu-și vor exercita dreptul de preempțiune în termenul legal, dreptul acesta va fi tranferat autorităților publice locale. Acestea își pot exercita dreptul de preempțiune în cel mult 15 zile.
Imediat ce se încheie o etapă (a negocierii), comisia de negociere trebuie să-l înștiințeze pe ministru cu privire la stadiul în care s-a ajuns. Atunci când se ajunge chiar la suma maximă ce s-a statornicit prin mandatul încredințat, aspectul acesta trebuie să fie adus la cunoștința ministrului, spre a fi luată o hotărâre.
E posibil ca negocierile să se încheie fără cumpărare, caz în care se consideră că Ministerul Culturii nu și-a exercitat dreptul de preempțiune. Proprietarului i se va comunica acest aspect, fiind înștiințat, în plus, și cu privire la faptul că exercitarea dreptului va fi transferată autorităților locale. Dacă negocierile au un rezultat pozitiv, părțile ajungând să se pună de acord, se încheie contractul de vânzare-cumpărare a monumentului, desigur în prezența unui notar public.
În existența sa, ce se întinde pe durata unor secole sau milenii, un monument poate trece de mai multe ori de la un proprietar la altul. Până la urmă, contează mai puțin în ce categorie de proprietate se încadrează monumentul, mult mai importantă fiind grija pe care o acordă proprietarul conservării acestuia. Totuși, trebuie să recunoaștem că, sub acest ultim aspect, contează enorm cine este proprietar!