Atunci când se pune problema ocrotirii intereselor unor categorii vulnerabile, cum ar fi copiii lipsiți de ocrotirea părintească, este necesară intervenția neîntârziată. Autoritățile cărora legea le cere să intervină ar trebui să acționeze în baza unor proceduri clare, aplicate cu operativitate. Interesul copilului trebuie să fie, mereu, în plin plan. Nu este loc de ezitări și neclarități!

În iunie 2017, completul competent de la ICCJ a trebuit să examineze un recurs în interesul legii în materie civilă în ceea ce privește interpretarea şi aplicarea unitară unor prevederi ale Legii 272/2004 (cu al său art. 133, alin. 1) şi ale Codului civil (art. 107). În concret a trebuit să se precizeze dacă instanţa competentă să soluţioneze cererile având ca obiect înlocuirea plasamentului în regim de urgenţă cu tutela e judecătoria ori tribunalul.

Prevederile Legii privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului

Potrivit Legii (272/2004) privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, are dreptul la protecţie alternativă orice copil ce este, vremelnic sau definitiv, privat de ocrotirea părinţilor săi sau care, în vederea protejării intereselor sale, nu mai poate fi lăsat în grija acestora.

Protecţia include instituirea tutelei, măsurile de protecţie specială ori adopţia. Instituirea tutelei va fi realizată de către instanţa judecătorească în a cărei circumscripţie teritorială domiciliază sau a fost găsit copilul.

Măsurile de protecţie specială a copilului sunt, potrivit actului normativ mentionat: plasamentul, plasamentul în regim de urgenţă, supravegherea specializată. Plasamentul în regim de urgenţă este o măsură de protecţie specială, vremelnică, stabilită pentru copilul abuzat, neglijat, supus oricărei forme de violenţă ori găsit/părăsit în unităţi sanitare.

În situaţia plasamentului în regim de urgenţă dispus de către directorul direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului, aceasta va trebui să sesizeze instanţa judecătorească în termen de cinci zile de la data dispunerii măsurii.

De nu se vor mai menține temeiurile care-au stat la baza stabilirii măsurii plasamentului în regim de urgenţă, directorul direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului poate să dispună revocarea măsurii de plasament în regim de urgenţă.

Potrivit legii, instanţa judecătorească va analiza motivele care au stat la baza măsurii adoptate de către direcţia generală de protecţia copilului şi va hotărî încetarea plasamentului în regim de urgenţă, urmată de reintegrarea copilului în familia sa, înlocuirea plasamentului în regim de urgenţă cu tutela sau cu măsura plasamentului. De asemenea, instanţa se va pronunţa cu privire la exercitarea drepturilor părinteşti.

Cauzele prevăzute de către lege în ceea ce privește stabilirea măsurilor de protecţie specială sunt de competenţa tribunalului de la domiciliul copilului. Dacă domiciliul copilului nu-i cunoscut, competenţa va reveni tribunalului în a cărui circumscripţie teritorială a fost găsit copilul.

 

Protecția minorului, potrivit legii civile

Ocrotirea minorului se realizează, potrivit Codului civil, prin părinţi, prin instituirea tutelei, prin darea în plasament sau, după caz, prin alte măsuri de protecţie specială. Procedurile prevăzute de către Codul civil privind ocrotirea persoanei fizice sunt de competenţa instanţei de tutelă şi de familie.

Va fi instituită tutela minorului când ambii părinţi sunt decedaţi, necunoscuţi, decăzuţi din exerciţiul drepturilor părinteşti, li s-a aplicat pedeapsa penală a interzicerii drepturilor părinteşti, au fost puşi sub interdicţie judecătorească, sunt dispăruţi ori declaraţi judecătoreşte morţi, dar şi-n cazul în care, la încetarea adopţiei, hotărăşte instanţa că instituirea tutelei este spre interesul minorului.

Potrivit Legii 76/2012 pentru punerea în aplicare a Codului de procedură civilă, până la organizarea instanţelor de tutelă şi familie, judecătoriile sau tribunalele ori tribunalele specializate pentru minori şi familie vor exercita rolul de instanţe de tutelă şi familie, având competenţa stabilită potrivit Codului civil și Codului de procedură civilă.

Conform Codului de procedură civilă, la judecătorii sunt judecate, în primă instanţă, cererile date de către Codul civil în competenţa instanţei de tutelă şi de familie, excluse fiind cazurile în care legea dispune altcumva.

În trecut, instanţele au fost sesizate cu cereri de chemare în judecată prin care direcţia generală de protecţia copilului a cerut înlocuirea măsurii plasamentului în regim de urgenţă cu măsura de protecţie alternativă (tutela, pentru minori­­). Însă instanţele au interpretat în moduri diferite prevederile legale referitoare la competenţa materială în soluţionarea acestor acţiuni.

 

Care este instanța competentă în materie?

Prima opinie: competența materială aparține judecătoriei. Au existat cauze în care tribunalele au dispus declinarea competenţei către judecătorii, cauze în care judecătoriile au soluţionat aceste cereri – apreciind că ele ar fi cele competente material, plus cauze în care, fiind sesizate cu soluţionarea conflictelor de competenţă, curţile de apel au stabilit competenţa în favoarea judecătoriilor.

A doua opinie e cea potrivit căreia, în ceea ce privește cererile având ca obiect înlocuirea plasamentului în regim de urgenţă cu tutela, tribunalul ar fi cel competent material, în primă instanţă. Dar și aici au existat mai multe interpretări!

Astfel, în unele cauze, s-a dispus în cadrul judecătoriilor declinarea competenţei în favoarea tribunalului, în vreme ce, alteori, curtea de apel a stabilit competenţa în favoarea tribunalului, după ce-a fost sesizată cu un conflict de competenţă în acest sens. În alte situații, acțiunile de substituire a plasamentului în regim de urgență cu tutela au fost soluționate de către tribunale, acestea stabilind că a lor este competența materială.

Recursul în interesul legii (formulat de către Curtea de Apel Constanţa) a fost admis iar ICCJ a decis că, în ceea ce privește cererile care au ca obiect înlocuirea plasamentului în regim de urgenţă cu tutela, competenţa de soluţionare, în primă instanţă, îi va reveni tribunalului. Cu titlu de știri juridice, mai trebuie precizat că Decizia 28/04.12.2017 a ÎCCJ a văzut lumina tiparului în „Monitorul Oficial” 128/2018.

În mod normal, toți actorii instituționali implicați în protecţia drepturilor copilului trebuie să-și cunoască rolul la perfecție. Una dintre cele mai revoltătoare practici ce pot fi observate este pasarea responsabilității decizionale de la o autoritate/instituție la alta. E cazul tipic în care ambiguitățile legii și neorânduiala birocratică îl pun în situație de risc, de severă vulnerabilitate, pe minorul ce-ar trebui să beneficieze de ocrotire. Legea nu-i limpede? Atunci se impun clarificările, fără întârziere!