Orice contract încheiat între profesionişti şi consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate.
Legea 293/2000 reglementează clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori.
Potrivit acesteia prin consumator se inţelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale.
Definirea “consumatorului” a atras, potrivit ştirilor juridice, mai multe critici, fiind sesizată Înalta Curte de Casaţiie şi Justitţie să clarifice această noţiune.
Opiniile instanţelor de judecată
Într-o opinie s-a apreciat că noţiunii de “consumator”, astfel cum este definită de dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 193/2000, i se circumscrie şi situaţia persoanei fizice care a achitat integral, voluntar, creditul contractat, iar din interpretarea coroborată a art. 6 şi art. 13 din Legea nr. 193/2000 se poate considera că persoana fizică, parte contractantă într-un contract de credit care a încetat prin achitarea integrală voluntară, justifică un interes în solicitarea constatării caracterului abuziv al unor clauze contractuale, cu consecinţa restituirii prestaţiilor efectuate în baza respectivelor clauze.
Într-o altă opinie s-a considerat că se impune respingerea acţiunii având ca obiect constatarea existenţei unor clauze abuzive într-un contract de credit care încetează prin rambursarea anticipată a creditului, deoarece încetând convenţia de credit, este exclusă posibilitatea instanţei de judecată de a aprecia cu privire la înlăturarea clauzelor contractuale alegate ca fiind abuzive şi continuarea contractului în această modalitate.
Decizia ICCJ
Verificând condiţiile de admisibilitate a sesizării formulate în cauză se constată că acestea nu sunt întrunite cumulativ, nefiind îndeplinite, în principal, condiţia referitoare la caracterul de noutate a chestiunii de drept şi cea privitoare la necesitatea lămuririi acestei chestiuni de drept pentru soluţionarea pe fond a cauzei.
S-a reţinut că noţiunea de “noutate” a chestiunii de drept trebuie raportată la caracterul relativ recent al actului normativ sau al prevederilor cuprinse în acesta, la doctrina juridică, chiar privitoare la un act normativ anterior având conţinut similar chestiunii de drept avansate sau la faptul că nu a mai fost dedusă judecăţii anterior.
Cerinţa noutăţii este, aşadar, îndeplinită atunci când chestiunea de drept îşi are izvorul în reglementări, chiar dacă nu recent intrate în vigoare, dacă instanţele nu i-au dat, încă, o anumită interpretare şi aplicare la nivel jurisprudenţial ori dacă se impun anumite clarificări, într-un context legislativ nou sau modificat, de natură să impună reevaluarea sau reinterpretarea normei de drept analizate.
Caracterul de noutate se pierde, însă, pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanţelor în urma unei interpretări adecvate, iar conturarea unor opinii jurisprudenţiale diferite nu poate constitui temei declanşator al mecanismului pronunţării unei hotărâri prealabile. Aşadar, în situaţia în care ar exista un număr semnificativ de hotărâri judecătoreşti care să fi soluţionat diferit, în mod constant, o problemă de drept, într-o anumită perioadă de timp, mecanismul legal de unificare a practicii judiciare ar fi cel cu funcţie de reglare, recursul în interesul legii, iar nu hotărârea prealabilă.
Prin urmare, ICCJ a respins, ca inadmisibilă, sesiyarea formulată prin Decizia nr. 80/2017 publicată în Monitorul Oficial nr. 669/2018.