În doctrina penală, infracţiunea continuată a cunoscut o adevărată evoluţie, plecând astfel de la reacţia împotriva asprimii pedepselor din perioada feudală şi ajungând la o unitate infracţională legală cum este definită în dreptul contemporan. Astfel, în evul mediu, situaţia impunea un remediu, mai ales în legătură cu infracţiunea de furt, deoarece – aşa cum arată Prosper Farinacius – pentru cel de-al treilea furt, chiar de importanţă redusă, făptuitorul era pasibil de pedeapsa cu moartea. Alţi autori au susţinut că noţiunea de infracţiune continuată a fost elaborată mult înainte, în secolul al XII-lea, de către glosatori, şi anume de către Baldus şi Bartolus.
Important este faptul că datorită complexităţii infracţiunii continuate s-a impus o definire clară. Aceasta se impune cu atât mai mult cu cât săvârşirea de către aceeaşi persoană a două sau mai multor acţiuni-inacţiuni care prezintă, fiecare în parte, conţinutul unei infracţiuni, în mod obişnuit determină existenţa unui concurs de infracţiuni – infracţiunea continuată constituind o excepţie de la această regulă.
Art. 35 C. penal stabileşte că infracţiunea este continuată când o persoană săvârşeşte la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii şi împotriva aceluiaşi subiect pasiv, acţiuni sau inacţiuni care prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni.
Însă, potrivit ştirilor juridice, nici acest articol de lege nu a scăpat de critici fiind sesizată curtea Constituţională cu o excepţie de neconstituţionalitate.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate s-a susţinut că sintagma “acelaşi subiect pasiv” din cuprinsul dispoziţiilor art. 35 alin. (1) din Codul penal este lipsită de claritate, precizie şi previzibilitate, întrucât aspectul existenţei aceluiaşi subiect pasiv, în cazul comiterii anumitor infracţiuni, cum este şi cea de furt, nu poate fi anticipat de către subiectul activ în momentul săvârşirii faptei.
Se susţine că săvârşirea unor acte materiale ce formează conţinutul constitutiv al unei infracţiuni împotriva aceluiaşi subiect pasiv sau a unor subiecţi pasivi diferiţi determină reţinerea în sarcina inculpatului a unei infracţiuni continuate sau a unui concurs de infracţiuni, cu consecinţa aplicării unui regim sancţionator diferit.
Curtea Constituţională a reţinut că potrivit prevederilor art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, “nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale”.
Întrucât încheierile de sesizare a Curţii Constituţionale cu prezenta excepţie de neconstituţionalitate au fost pronunţate pe datele de 8 aprilie 2016 şi 15 iunie 2016, iar constatarea neconstituţionalităţii textului criticat a intervenit, prin pronunţarea Deciziei nr. 368 din 30 mai 2017, după data încheierilor anterior referite, urmează ca excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 35 alin. (1) din Codul penal, în privinţa sintagmei “şi împotriva aceluiaşi subiect pasiv” din cuprinsul acestora, să fie respinsă ca devenită inadmisibilă.
Menţionăm că prin Decizia nr. 368/2017, Curtea a stabilit că sintagma “şi împotriva aceluiaşi subiect pasiv” din cuprinsul dispoziţiilor art. 35 alin. (1) din Codul penal – care impune condiţia unităţii subiectului pasiv în cazul infracţiunii continuate – creează o diferenţă de tratament juridic în cadrul aceleiaşi categorii de făptuitori, fără a exista vreo justificare obiectivă şi rezonabilă, ceea ce atrage încălcarea prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţie cu privire la egalitatea cetăţenilor în faţa legii, fără privilegii şi fără discriminări.
În concluzie, prin Decizia nr. 373/2017 publicată în Monitorul Oficial nr. 789/2017, a fost respinsă excepţia de neconstituţionalitate.