În ceea ce priveşte soluţionarea excepţiei privind necompetenţa materială a instanţei de judecată legislaţia prevede în art. 132 C. procedură civilă că atunci când în faţa instanţei de judecată se pune în discuţie competenţa acesteia, din oficiu sau la cererea părţilor, ea este obligată să stabilească instanţa judecătorească competentă ori, dacă este cazul, un alt organ cu activitate jurisdicţională competent.
Alin. 4) al aceluiaşi articol prevede că dacă instanţa se declară necompetentă şi respinge cererea ca inadmisibilă întrucât este de competenţa unui organ fără activitate jurisdicţională sau ca nefiind de competenţa instanţelor române, hotărârea este supusă numai recursului la instanţa ierarhic superioară.
Însă, potrivit ştirilor juridice, acest din urmă articol a constituit motiv de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că dispoziţiile legale criticate îngrădesc accesul liber la justiţie, întrucât, prin faptul că instanţele resping ca inadmisibile cererile greşit îndreptate, de competenţa unui organ fără activitate jurisdicţională, partea pierde termenul de contestare la organul competent şi, implicit, dreptul de a se adresa justiţiei cu contestaţia în cauză. Legiuitorul a permis trimiterea acestor cereri numai organelor cu activitate jurisdicţională.
Se mai susţine că prin sintagma “de competenţa unui organ fără activitate jurisdicţională” din alin. (4) al art. 132 din Codul de procedură civilă, legiuitorul califică cererea ca fiind una supusă procedurii administrative prealabile, însă atâta vreme cât art. 21 alin. (4) din Constituţie prevede că jurisdicţiile speciale administrative sunt facultative, instanţele sunt ţinute să soluţioneze contestaţia.
Curtea Constituţională a reţinut că trimiterea cererii către un alt organ, în urma declarării lipsei de competenţă generală a instanţei, este posibilă numai în situaţia în care organul către care se solicită trimiterea are activitate jurisdicţională. Activitatea jurisdicţională a unui organ care nu funcţionează în cadrul sistemului judecătoresc nu se prezumă, ci trebuie prevăzută de lege.
Ori exercitarea unui drept de către titularul său poate avea loc doar cu respectarea cadrului legal stabilit de legiuitor, trimiterea cauzei în favoarea unei alte instanţe, a unui organ cu activitate jurisdicţională realizându-se urmare a declinării competenţei, iar în situaţia necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti, dacă cererea este de competenţa unui organ fără activitate jurisdicţională, soluţia prevăzută de textul de lege este cea a respingerii cererii ca inadmisibilă.
Curtea observă că în situaţia analizată, respectiv competenţa unui organ fără activitate jurisdicţională, legiuitorul a prevăzut, spre deosebire de situaţia reglementată de art. 132 alin. (3) din Codul de procedură civilă, posibilitatea atacării hotărârii de respingerea a acţiunii ca inadmisibile cu recurs. Prin urmare, Curtea reţine că dispoziţia legală criticată nu contravine prevederilor constituţionale invocate, ci dă expresie principiului accesului liber la justiţie, legiuitorul oferind justiţiabililor posibilitatea stabilirii corecte a cadrului procesual.
Prin urmare excepţia de neconstituţionalitate urmează a fi respinsă prin Decizia nr. 474/2017 publicată în Monitorul Oficial nr. 680/2017.