De data aceasta condamnarea de la CEDO a apărut din cauza modificării prevederilor Codului familiei cu privire la stabilirea paternității, aspecte care au fost radical modificate de actualul Cod civil.
Codul familiei stabilea că filiația față de tată se stabilește prin recunoaștere din partea tatălui sau prin hotărâre judecătorească. Acțiunea în stabilirea paternității din afara căsătoriei aparține copilului și se pornește în numele său de către mamă sau de reprezentantul legal în termen de un an de la nașterea copilului sau dacă mama a conviețuit cu tata sau acesta a prestat copilului întreținere, termenul de un an va curge de la încetarea conviețuirii sau a întreținerii.
La 8 noiembrie 2007 Codul familiei a fost modificat și s-a stabilit că acțiunea aparținând copilului nu se prescrie în timpul vieții acestuia. Aceste prevederi privind acțiunea în stabilirea paternității copilului din afara căsătoriei sunt aplicabile și în cazul copiilor născuți înainte de intrarea sa în vigoare, chiar dacă cererea se află în curs de judecată.
Actualul Cod civil a intrat în vigoare la 1 octombrie 2011 și a stabilit că dacă tatăl din afara căsătoriei nu îl recunoaște pe copil, paternitatea acestuia se poate stabili prin hotărâre judecătorească. Acțiunea în stabilirea paternității din afara căsătoriei aparține copilului și se pornește în numele lui de către mamă, chiar dacă este minoră sau de către reprezentantul legal. Dreptul la acțiunea în stabilirea paternității nu se prescrie în timpul vieții copilului.
Legiuitorul a stabilit că stabilirea filiației este supusă dispozițiilor Codului civil și produce efectele prevăzute de acesta doar în cazul copiilor născuți după intrarea sa în vigoare. Această prevedere a făcut obiectul deciziei CCR 1345 din 9 decembrie 2008. CCR a stabilit că acest text de lege încalcă principiul conform căruia legea civilă nu retroactivează. Neconstituționalitatea reglementării rezultă din faptul că legea nouă se aplică și copiilor născuți înainte de intrarea ei în vigoare, chiar dacă cererea este în curs de soluționare, atâta timp cât aceasta se aplică unui drept născut sub imperiul legii vechi.
Cine a sesizat CEDO și care au fost argumentele?
Reclamanții sunt copii născuți în afara căsătoriei și toți se plâng de încălcarea dreptului lor la respectarea vieții private ca urmare a imposibilității stabilirii filiației față de tată. Acțiunile nu au fost promovate de mamele reclamanților în termenul prevăzut de lege de un an de la nașterea lor. Toți reclamanții erau minori la data la care s-a împlinit termenul de prescripție prevăzut de lege la data nașterii lor.
În 2001 primul reclamant a promovat acțiune de stabilire a paternității în baza Codului familiei, iar prezumtivul tată a invocat prescrierea dreptului la acțiune. În 2003 reclamantul a renunțat la acțiune. În 2008 a promovat altă acțiune ținând cont de modificările Codului familiei. În 2010 instanța i-a admis acțiunea. Tatăl a declarat apel susținând că nu a avut o relație cu mama copilului și că procesul i-a cauzat neplăceri pe plan personal și profesional. Apelul acestuia a fost respins, dar a promovat recurs și a precizat că trebuia solicitat un test ADN în cauză. În 2011 instanța a constatat acțiunea ca fiind prescrisă, motivat de decizia CCR din 2008.
Acesta a apreciat că legea română ar trebui să prevadă un mecanism care să asigure prevalența realității biologice față de prezumțiile legale.
A doua reclamantă a promovat acțiunea în 2004, dar mama nu a dat curs solicitării instanței de efectuare a unei expertize medico-legale, instanța a constatat în 2006 că acțiunea este perimată. În martie 2008 a promovat altă acțiune ținând cont de modificările din Codul familiei. În 2009 instanța a respins acțiunea fără să administreze probe, pe motiv că nu a fost introdusă într-un an de la nașterea copilului. Instanța și-a întemeiat hotărârea pe Decizia CCR din 2008.
Reclamanta a declarat apel care a fost admis în 2010 și dosarul a fost trimis din nou la judecătorie. Prezumtivul tată a declarat recurs care a fost admis ținând cont tot de decizia CCR din 2008.
A doua reclamantă precizează că termenul de prescripție s-a împlinit în ziua primei sale aniversări. Copiii nu au capacitate de exercițiu până nu au 14 ani, astfel încât drepturile lor depind de diligența mamei. Reclamanta a precizat că a promovat acțiunea de îndată ce s-a modificat Codul familiei și s-a stabilit că acțiunea aparținând copilului nu se prescrie în timpul vieții acestuia.
Ce a decis CEDO?
CEDO a pronunțat hotărârea în octombrie 2016 și a fost publicată în Monitorul Oficial 501 din 30 iunie 2017. CEDO constată că instanțele au pronunțat deciziile interne dând eficiență principiului neretroactivității legii civile și având ca argument Decizia CCR din 2008.
În 8 noiembrie 2007 legea prevedea că acțiunea aparținând copilului nu se prescrie în timpul vieții acestuia și că această prevedere era aplicabilă copiilor născuți înainte de intrarea sa în vigoare. Dreptul la acțiune al reclamanților a renăscut și au putut sesiza instanțele. Decizia CCR din 2008 este obligatorie pentru instanțe de la publicarea în Monitorul Oficial (23 decembrie 2008), iar prevederile declarate neconstituționale nu mai produc efecte în 45 de zile de la publicare dacă nu sunt aduse conform cu Constituția. CEDO constată că dispoziția favorabilă reclamanților nu mai era aplicabilă în dreptul intern începând cu 23 decembrie 2008.
Celor doi reclamanți nu li se poate reproșa că au încercat să introducă o acțiune care li s-a părut că este un remediu util. Reclamanții au oferit instanțelor posibilitatea de a remedia situația în litigiu. Reclamanții au încercat să obțină pe cale judiciară recunoașterea legăturii lor cu pretinșii tați. Aceștia au reclamat la CEDO că termenul din lege la data nașterii lor și care le era opozabil din cauza Deciziei CCR din 2008 i-a lipsit de posibilitatea de a stabili filiația.
CEDO constată că atunci când au respins acțiunile reclamanților, instanțele române nu au luat în considerare în niciun moment dreptul acestora de a-și recunoaște ascendența și dreptul lor la stabilirea filiației față de tată. CEDO constată că li s-a încălcat dreptul la viață privată și obligă România la plata a câte 4.500 euro fiecărui reclamant pentru prejudiciul moral, 300 euro cheltuieli de judecată pentru primul reclamant și 4104 euro celui de al doilea reclamant pentru cheltuieli de judecată.