Atunci când ți s-a întâmplat să fi nedreptățit, îi dai crezare lui Eugen Barbu care spunea că, „dacă dreptatea, ar fi o sârmă, aș îndrepta-o.” Când la tine în țară nu îți găsești dreptatea, încerci cu orice preț să o cauți pe meleaguri străine. Astfel, mulți români după ce epuizează toate căile procedurale oferite de legea română, sesizează CEDO, solicită repararea prejudiciului cauzat. Mulți câștigă și, astfel, România se îmbogățește cu condamnări, dar sărăcește pecuniar.

O astfel de situație care a dus la sesizarea CEDO s-a petrecut în 2012 pe fondul unui conflict între persoane de etnie romă și agenții de poliție. Modul în care s-a desfășurat ancheta într-o astfel de situație, arată din nou radiografia unei țări descrise în epigrama lui Ioan Hodaș:”-În țara asta românească/Dreptatea când o să domnească?/Iar unul, optimist sadea:/-Păi vom muri și vom vedea!”

Caz practic

În 12 iunie 2012 reclamanții S.G. și G.G.A. au reclamant că au fost supuși unor rele tratamente de către mai mulți agenți de poliție. Aceștia sunt de etnie romă fără să existe vreo legătură de rudenie între ei.

La 25 iunie 2012 aceștia au depus plângeri penale împotriva a cinci agenți de poliție pentru purtare abuzivă pe motiv că aceștia au pătruns în curtea reclamantei S.G. pentru a-l identifica pe fiul acesteia I.G. Reclamanții au susținut că au fost loviți, imobilizați, încătușați. Reclamanta a atașat un certificat medico-legal care arată traumatismele acesteia care au necesitat 50-55 zile îngrijiri medicale. Reclamantul a atașat un certificat medico-legal care prezenta leziunile suferite care necesitau 4-5 zile îngrijiri medicale.

În 17 iulie 2012 plângerile acestora au fost transmise Parchetului de pe lângă Curtea de Apel B. care a dispus efectuarea actelor premergătoare urmăririi penale. La 31 iulie 2012 au fost audiați de procuror șapte agenți de poliție printre care se aflau și cei cinci împotriva cărora reclamantul formulase plângere.

Aceștia au declarat în acord că se strânseseră pe strada respectivă 50-200 persoane, vecini, că reclamantul care se afla pe stradă era agresiv și îi înjura și mai mulți agenți au încercat să îl imobilizeze pe stradă, dar fără succes, pentru că mai mulți membri ai familiei au sărit în ajutorul lui. În plus, au declarat că mulțimea i-a împins pe agenți în curtea casei în care locuia familia reclamantului și că în curte au încercat fără succes să îl imobilizeze. Aflați în interiorul curții, au văzut cum reclamantul împinge spre ei o navetă cu sticle goale, tatăl acestuia apare în curtea înarmat cu o bâtă și îi amenință. Agenții de poliție au declarat că nu l-au agresat pe reclamant și că acesta din urmă a acceptat în final să meargă la sediul poliției însoțit de mama sa pentru a da declarații.

La 3 septembrie 2012 au fost ascultați șase agenți de poliție cu privire la plângerea formulată de reclamantă. Aceștia au declarat că reclamanta a început să strige atunci când i-a văzut pe agenți în curte și că aceștia nu au lovit-o pe aceasta și că aceasta s-a împiedicat singură. Agenții de poliție au susținut că reclamanta a fost cea care i-a amenințat.

Ce au decis autoritățile române ?

În 11 septembrie 2012 Parchetul a decis neînceperea urmăririi penale împotriva agenților de poliție. Reclamanții au contestat decizia și au precizat că parchetul a refuzat să des curs cererii avocatului lor de a asista la audieri, fapt ce le-a afectat dreptul la apărare. În 19 octombrie 2012 procurorul general al Parchetului a confirmat rezoluția din septembrie 2012 și  a apreciat că avocatul nu fusese împuternicit legal să acționeze în numele reclamanților. În plus, în dreptul român, dreptul de a asista la măsurile de instrucție, era garantat doar în etapa urmăririi penale care nu fusese începută în acest caz.

Reclamanții au contestat rezoluția de neîncepere a urmăririi penale în fața Curții de Apel B. S-au plâns de lipsa de eficiență a anchetei realizate cu privire la acuzațiile lor. În 28 martie 2013, Curtea de Apel a confirmat rezoluția de neîncepere a urmăririi penale în acest caz și a constatat că actele de la dosar nu duceau la concluzia că reclamanții fuseseră agresați de agenții de poliție. Chiar dacă s-ar presupune că vătămările acestora fuseseră provocate de acțiunea agenților, nu exista nicio intenție deliberată din partea polițiștilor de a aplica rele tratamente. S-a apreciat că ancheta fusese efectivă și completă.

Ce a decis CEDO?

CEDO a pronunțat o hotărâre în acest caz care a fost publicată în Monitorul Oficial 318 din 4 mai 2017. Reclamanții s-au plâns că au fost victimele unor rele tratamente aplicate de agenții de poliție. Guvernul român a susținut că agenții de poliție au ripostat la un atac din partea reclamanților cu scopul de a-l neutraliza. CEDO apreciază că există probe contradictorii în cauza de față și nu este în măsură să aprecieze sub aspect material asupra pretinselor rele tratamente.

În schimb, CEDO se va pronunța asupra caracterului efectiv al anchetei efectuate cu privire la relele tratamente. Știrile juridice arată că ancheta care se impune în cazul unor acuzații grave de rele tratamente trebuie să se desfășoare cu celeritate, să fie temeinică, drept urmare autoritățile trebuie să depună eforturi pentru a afla ce s-a petrecut și nu trebuie să se bazeze pe concluzii pripite sau nefondate pentru a încheia ancheta.

În speța de față, CEDO constată că au avut loc omisiuni în efectuarea anchetei. Din probele de la dosar și în ciuda declarațiilor contradictorii ale celor audiați, rezultă că autoritățile nu au încercat să clarifice clar cauzele în care s-a petrecut incidentul. Autoritățile nu au dispus efectuarea unei expertize medicale în cauză care ar fi elucidat posibilele cauze ale leziunilor suferite de reclamanți.

În plus, nu a fost începută urmărirea penală, rezoluție care s-a bazat pe simple declarații, care nu aveau calitatea de probe. Acesta este un aspect grav, pentru că în speța de față vătămările erau atestate de certificate medicale. CEDO apreciază că ancheta a avut omisiuni, nu a fost de natură să permită clarificarea problemei dacă folosirea forței de către agenții statului împotriva reclamanților a fost proporțională și necesară.

CEDO apreciază că a fost încălcat sub aspect procedural articolul 3 din Convenție  conform căruia “nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante.” Astfel, Curtea acordă reclamantei 7.500 EUR cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral, iar reclamantului 5.000 EUR.

Astfel, România a fost obligată să achite reclamanților sumele de mai sus în 3 luni de la data la care hotărârea devine definitivă pentru prejudiciul moral cauzat.