Infracţiunea de violare a vieţii private constă în atingerea adusă vieţii private, fără drept, prin fotografierea, captarea sau înregistrarea de imagini, ascultarea cu mijloace tehnice sau înregistrarea audio a unei persoane aflate într-o locuinţă sau încăpere ori dependinţă ţinând de aceasta sau a unei convorbiri private.

Dispoziţiile infracţiunii de mai sus au făcut obiectul unei excepţii de neconstituţionalitate potrivit ştirilor juridice.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate s-a susţinut că prevederile legale menţionate, art. 226 alin. 1) C. penal, sunt neconstituţionale în măsura în care prin sintagma “încăpere” nu se înţelege că aceasta face parte şi dintr-o construcţie ce aparţine proprietăţii publice ori în care se desfăşoară activitatea unei instituţii sau autorităţi publice.

Astfel, activităţile curente presupun deplasarea individului în spaţii şi locuri publice, iar a considera că această alegere reprezintă o opţiune în sensul acceptării unei expuneri, ar conduce la concluzia forţată că o persoană va putea să păstreze intimitatea activităţilor sale zilnice numai dacă ar rămâne în permanenţă în securitatea unui spaţiu privat. Prin urmare, dreptul la viaţă privată ar suferi o restrângere nejustificată dacă el ar putea fi exercitat numai în limitele spaţiilor private.

Tratamentul diferit constă în tragerea la răspundere penală a autorului dacă persoana vătămată desfăşoară o activitate privată într-o încăpere dintr-o construcţie proprietate privată, respectiv, netragerea la răspundere penală a autorului dacă persoana vătămată desfăşoară o activitate privată într-o încăpere dintr-o construcţie ce aparţine proprietăţii publice ori în care se desfăşoară activitatea unei instituţii sau autorităţi publice.

Curtea Constituţională a reţinut că prin reglementarea contestată statul nu neagă dreptul persoanei la viaţă intimă, familială şi privată, ci oferă o protecţie sporită faptelor antisociale care aduc atingere acestui drept, atunci când se comit într-o locuinţă sau încăpere ori dependinţă ţinând de aceasta. Împrejurarea că, în încăperile publice, dreptul fundamental de referinţă nu beneficiază de protecţia legii penale, nu echivalează cu afectarea dreptului la viaţă privată, deoarece, ceea ce prevalează în protejarea drepturilor constă în adoptarea de către stat a unor măsuri legislative corespunzătoare.

Curtea reaminteşte că incriminarea unor fapte ori reconfigurarea elementelor constitutive ale unei infracţiuni ţin de marja de apreciere a legiuitorului, marjă care nu este absolută, ea fiind limitată de principiile, valorile şi exigenţele constituţionale. Astfel, statul are libertatea de a proteja anumite valori sociale prin reglementarea unor sancţiuni de drept penal, iar recurgerea la asemenea mijloace reprezintă, în sine, o intervenţie ultima ratio atunci când celelalte mijloace specifice altor ramuri de drept nu asigură o protecţie juridică eficientă.

În cauza de faţă, prin reglementarea protecţiei penale a faptelor de violare a vieţii intime săvârşite în spaţiul privat, legiuitorul s-a plasat în interiorul acestei marje, întrucât nicio dispoziţie constituţională nu obligă explicit/implicit la stabilirea unui standard de referinţă care să determine, în mod automat, incriminarea în sensul dorit de autor.

Prin urmare, s-a respins excepţia de neconstituţionalitate prin Decizia nr. 33/2017 publicată în Monitorul Oficial nr. 320/2017.