Recursul în casaţie este o cale de atac pur teoretică şi iluzorie?


În procesul penal una dintre căile extraordinare de atac este recursul în casaţie. Acesta are ca scop să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Hotărârile care pot fi supuse recursului în casaţie sunt deciziile pronunţate de curţile de apel şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţe de apel, cu excepţia deciziilor prin care s-a dispus rejudecarea cauzelor.

Această cale de atac a atras mai multe critici printre care şi o excepţie de neconstituţionalitate, potrivit ştirilor juridice.

Ce s-a invocat a fi în contradicţie cu prevederile constituţionale?

Se susţine că în forma actuală, Codul de procedură penală conţine numai cinci motive de recurs în casaţie, motive marginale, care se pot regăsi extrem de rar în practică şi cu incidenţă asupra unor motive de drept de mică importanţă.

S-a argumentat că recursul în casaţie este o cale de atac pur teoretică şi iluzorie, iar nu reală şi efectivă, cu consecinţa inexistenţei sale în procesul penal. Iar inexistenţa reală şi efectivă a recursului în casaţie, a cărui soluţionare este de competenţa exclusivă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, vine în contradicţie cu dispoziţiile art. 126 alin. (3) din Constituţie, conform cărora această instanţă asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti.

Mai mult, suprimarea competenţei constituţionale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii face ca practica judiciară divergentă să nu poată fi uniformizată, cel puţin nu cu efecte directe pentru părţile afectate, ceea ce semnifică menţinerea de soluţii judecătoreşti definitive contradictorii, în aplicarea aceloraşi norme legale, pentru persoane diferite.

Decizia Curţii Constituţionale

Curtea reaminteşte că spre deosebire de contestaţia în anulare, care vizează îndreptarea erorilor de procedură, finalitatea recursului în casaţie este aceea de a înlătura erorile de drept comise de curţile de apel, ca instanţe de apel, prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege.

De asemenea trebuie să avem în vedere că, conform art. 438 alin. (2) din Codul de procedură penală, situaţiile prevăzute la alin. (1) pot constitui temei al casării hotărârii doar dacă nu au fost invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori dacă, deşi au fost invocate, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor. Prin urmare, toate celelalte motive de netemeinicie sau nelegalitate a unei hotărâri judecătoreşti pot fi invocate doar prin intermediul apelului sau al contestaţiei.

Potrivit ştirilor juridice, prin această limitare legiuitorul a urmărit, pe de o parte, degrevarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar, pe de altă parte, asigurarea specificului acestei căi extraordinare de atac. În realizarea acestui scop au fost menţinute, ca motive ale recursului în casaţie, doar acelea care vizează îndreptarea erorilor de drept, fiind eliminate din sfera acestei instituţii şi din competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie motivele care vizau aspecte procedurale şi care au fost transformate în motive ale contestaţiei în anulare, potrivit naturii acestei căi de atac.

Având în vedere argumentele de mai sus ne putem da seama ce a decis Curtea în legătură cu această excepţie, iar conform Deciziei nr. 743/2016 publicată în Monitorul Oficial nr. 263/2017 a respins excepţia de neconstituţionalitate.