Legea dării în plată constituie şi va constitui mult timp de acum un subiect sensibil şi foarte discutat. Dacă ne gândim doar la numeroasele sesizări ale Curţii Constituţionale ne putem face o idee privind situaţiile ambigue pe care le-a creat.
În acest context o nouă Decizie a Curţii Constituţionale a fost publicată în Monitorul Oficial, este vorba despre Decizia nr. 696/2016 publicată în Monitorul Oficial nr. 258/2017.
Care a fost motivul sesizării CCR?
Excepţia a de neconstituţionalitate a vizat întreaga Lege a dării în plată nr. 77/2016. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate s-a susţinut că se încalcă principiile previzibilităţii şi accesibilităţii legii întrucât impun creditorului ipotecar să accepte bunul în orice condiţii, cu efect liberatoriu, sub sancţiunea pronunţării împotriva sa a unei hotărâri judecătoreşti care să confirme transferul dreptului de proprietate asupra imobilului în patrimoniul său.
Se mai arată că legiuitorul modifică destinaţia bunului, afectat iniţial garantării executării unui contract de credit, în bun ce serveşte ca mijloc de plată cu efect liberatoriu. În plus, Legea nr. 77/2016 nu menţine, pe întreaga perioadă a derulării contractului de credit, efectele prevăzute sau care ar fi putut fi prevăzute de părţi la încheierea acestuia.
Se mai precizează că, întrucât regimul juridic general al proprietăţii trebuie să fie reglementat, potrivit Constituţiei, prin lege organică, rezultă că şi dispoziţiile derogatorii de la acest regim trebuie să fie reglementate tot prin lege organică, ceea ce nu s-a întâmplat în cazul Legii nr. 77/2016.
Potrivit ştirilor juridice, s-a susţinut şi faptul că statul intervine în acordul de voinţă deja format cu privire la stingerea împrumutului. În acest fel se ajunge la o veritabilă expropriere, realizată în favoarea unor terţe persoane de drept privat, fără a exista însă o garanţie oferită creditorului. Autoarele arată că scopul urmărit de legiuitor – degrevarea de datorii a unei categorii limitate de debitori din contractele de credit bancar – nu constă în satisfacerea unui interes general. Se susţine că legea criticată nu respectă condiţia referitoare la necesitatea restrângerii exerciţiului dreptului de proprietate, întrucât legiuitorul avea la dispoziţie instituţia juridică a impreviziunii, mai puţin restrictivă în ceea ce priveşte exercitarea dreptului de proprietate privată.
Decizia Curţii Constituţionale
În ceea ce priveşte invocarea principiilor previzibilităţii şi accesibilităţii legii, Curtea apreciază că sunt vizate, mai degrabă, interpretarea şi aplicarea, şi nu constituţionalitatea acestora
Curtea a statuat că potrivit art. 44 alin. (1) din Constituţie, legiuitorul este în drept să stabilească conţinutul şi limitele dreptului de proprietate. De principiu, aceste limite au în vedere obiectul dreptului de proprietate şi atributele acestuia şi se instituie în vederea apărării intereselor sociale şi economice generale sau pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale altor persoane, esenţial fiind ca prin aceasta să nu fie anihilat complet dreptul de proprietate.
Legiuitorul ordinar este competent să stabilească cadrul juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate, în accepţiunea principială conferită de Constituţie, în aşa fel încât să nu vină în coliziune cu interesele generale sau cu interesele particulare legitime ale altor subiecte de drept, instituind astfel nişte limitări rezonabile în valorificarea acestuia, ca drept subiectiv garantat.
Curtea reţine că dreptul de proprietate nu este un drept absolut, ci poate fi supus anumitor limitări, potrivit art. 44 alin. (1) din Constituţie; însă limitele dreptului de proprietate, indiferent de natura lor, nu se confundă cu însăşi suprimarea dreptului de proprietate. Statul protejează dreptul de proprietate în condiţiile exercitării sale cu bună – credinţă.
Prin urmare, Curtea Constituţională a respins această excepţie de neconstituţionalitate.