Conform legislaţiei zona drumului public conţine ampriza, zonele de siguranţă şi zonele de protecţie.

În ceea ce priveşte zona de protecţie, Ordonanţa nr. 43/1997 privind regimul drumurilor în art. 17 prevede că zonele de protecţie sunt suprafeţele de teren situate de o parte şi de alta a zonelor de siguranţă, necesare protecţiei şi dezvoltării viitoare a drumului.

Alin. 2) al aceluiaşi articol prevede că zonele de protecţie rămân în gospodărirea persoanelor juridice sau fizice care le au în administrare sau în proprietate, cu obligaţia ca acestea, prin activitatea lor, să nu aducă prejudicii drumului sau derulării în siguranţă a traficului.

Potrivit ştirilor juridice alineatul de mai sus a făcut obiectul unei excepţii de neconstituţionalitate.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate s-a susţinut că deoarece zonele de protecţie nu fac parte din elementele infrastructurii autostrăzilor şi drumurilor naţionale care aparţin domeniului public al statului, aceste elemente fiind individualizate limitativ, legiuitorul nu le-a supus exproprierii, motiv pentru care, de cele mai multe ori, instanţele naţionale nu acordă despăgubiri pentru lipsa folosinţei acestor parcele de teren.

Prin urmare, proprietarii vor continua să plătească impozit în procent de 100% pe terenul ce le rămâne în proprietate, deşi nu-l vor putea folosi integral, ba mai mult, au o serie de restricţii în acest sens, cu mari obligaţii impuse în sarcina lor ca proprietari ai terenului, care pot deveni oneroase. Din acest context al analizei, rezultă în mod indubitabil faptul că statul culege beneficii evidente în urma instituirii unor obligaţii în sarcina proprietarilor, în timp ce aceştia din urmă suferă o pierdere patrimonială semnificativă, nu doar prin indisponibilizarea parcelei – devenită zonă de protecţie, ci şi prin obligaţiile legale impuse de normele criticate, ceea ce echivalează cu nesocotirea dreptului de proprietate.

Curtea Constituţională a reţinut că legiuitorul a urmărit eliminarea oricăror situaţii care ar fi de natură a aduce prejudicii drumului public, derularea în siguranţă a traficului pe aceste căi de transport, precum şi menţinerea unui control asupra lucrărilor desfăşurate în imediata vecinătate a drumului public, cu alte cuvinte s-a urmărit protejarea unui interes public, la nivel naţional sau local. În privinţa caracterului adecvat al măsurii, Curtea reţine că aceasta este adaptată şi este capabilă să îndeplinească exigenţele scopului urmărit, iar cu privire la caracterul necesar al măsurii criticate, apreciem, de asemenea, că opţiunea legiuitorului pentru instituirea sarcinilor legale care grefează bunul imobil aflat în proximitatea drumului public este indispensabilă pentru îndeplinirea scopului urmărit.

Curtea constată că norma legală criticată respectă principiul proporţionalităţii, măsurile reglementate fiind circumscrise cadrului constituţional privind conţinutul şi limitele dreptului de proprietate, în sensul art. 44 alin. (1) din Constituţie, precum şi prevederilor art. 44 alin. (7) din Legea fundamentală, potrivit cărora “Dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului”. Sub acest aspect, reţinem că, prin reglementarea dedusă controlului, legiuitorul nu a făcut decât să dea expresie acestor imperative, în limitele şi potrivit competenţei sale constituţionale.

Prin urmare a respins excepţia de neconstituţionalitate, soluţie regăsită în Decizia nr. 86/2017 publicată în Monitorul Oficial nr. 235/2017.