În ceea ce priveşte autoritatea părintească, legislaţia prevede că părinţii exercită împreună şi în mod egal autoritatea părintească. Iar dacă părinţii sunt divorţaţi, autoritatea părintească se exercită potrivit dispoziţiilor referitoare la efectele divorţului în raporturile dintre părinţi şi copii.

Art. 507 C. civil prevede şi o situaţie de excepţie, şi anume dacă unul dintre părinţi este decedat, declarat mort prin hotărâre judecătorească, pus sub interdicţie, decăzut din exerciţiul drepturilor părinteşti sau dacă, din orice motiv, se află în neputinţă de a-şi exprima voinţa, celălalt părinte exercită singur autoritatea părintească.

Astfel, ne putem da seama din cele menţionate mai sus că potrivit dispozițiilor art. 483 coroborate cu cele ale art. 503 și art. 504 C. civil menţionate mai sus, autoritatea părintească este ansamblul de drepturi și îndatoriri care privesc atât persoana, cât și bunurile copilului și aparțin în mod egal ambilor părinți.

Într-un caz practic instanța a reținut că se poate dispune exercitarea în mod exclusiv a autorității părintești de către un singur părinte, numai în cazul dovedirii unor motive întemeiate, motive care nu se limitează la cele enumerate în mod exemplificativ în art. 507 din actul normativ menționat.

Potrivit ştirilor juridice, instanța a reținut că este în interesul superior al minorei ca exercitarea părintească să fie exercitată doar de către mamă, având în vedere că timp de 12 ani pârâtul-reclamant a manifestat dezinteres față de minoră și nu a reușit să se apropie de aceasta sau să păstreze o comunicare constantă și stabilă cu aceasta.

Împrejurarea că a fost plecat în străinătate o bună parte din acest timp nu este de natură să conducă la o altă concluzie câtă vreme opțiunea de a părăsi țara i-a aparținut și câtă vreme distanța între țara în care a fost plecat, în speță Italia și România nu este atât de mare încât să justifice o imposibilitate obiectivă de a veni în vizită.

Totodată, instanța reține că deși pârâtul-reclamant a motivat absența sa fizică din viața minorei cu plecarea în străinătate, acesta nu a dovedit vreo altă implicare în ceea ce privește creșterea și educarea minorei. Susținerile pârâtului-reclamant în sensul că a fost împiedicat să păstreze legătura cu minora sunt vădit nefondate față de interogatoriul reclamantei-pârâtă care se coroborează cu susținerile minorei în sensul că mama nu a împiedicat în niciun fel interacțiunea dintre tată și minoră.

Din probele administrate, instanța reține că reclamanta-pârâtă este singura care a susținut cheltuielile cu creșterea minorei, singura care până în prezent a luat deciziile majore în privința dezvoltării personale a minorei.

În concluzie, având în vedere lipsa de comunicare efectivă între cei doi părinți, pe de o parte, cât și între pârâtul-reclamant și minoră pe de altă parte, instanța apreciază că exercitarea autorității părintești în comun de către ambii părinți ar fi în detrimentul minorei.