Procurorul după examinarea sesizării când constată că au fost strânse probele necesare la propunerea organului de urmărire penală sau din oficiu, soluţionează cauza prin ordonanţă şi poate dispune clasarea sau renunţarea la urmărire penală.

Art. 315 C. procedură penală prevede că se poate dispune clasarea atunci când nu se poate începe urmărirea penală, întrucât nu sunt întrunite condiţiile de fond şi formă esenţiale ale sesizării sau există unul din cazurile care împiedică punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale. Potrivit alin. 5) al aceluiaşi articol se prevede că menţionarea motivelor de fapt şi de drept este obligatorie numai dacă procurorul nu îşi însuşeşte argumentele cuprinse în propunerea organului de cercetare penală ori dacă a existat un suspect în cauză.

Potrivit ştirilor juridice alineatul prevăzut mai sus a făcut obiectul unei excepţii de neconstituţionalitate.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate s-a reţinut că dispoziţiile de lege criticate sunt neconstituţionale, deoarece “procurorul şi-a însuşit în totalitate propunerea organului de cercetare penală, fără a depune nici cel mai mic efort de a o verifica”. Aceasta rezultă şi din faptul că, deşi a reclamat şi săvârşirea faptei de fals în înscrisuri, depunând dovezi în acest sens, procurorul a dispus doar în legătură cu fapta de abuz în serviciu. În continuare, face referire la anumite situaţii de fapt apreciate ca fiind relevante în susţinerea neconstituţionalităţii dispoziţiilor criticate.

Curtea Constituţională a reţinut că nu se motivează pretinsa contrarietate a dispoziţiilor criticate cu prevederile constituţionale invocate. Astfel, Curtea apreciază că autoarea excepţiei nu formulează veritabile critici de neconstituţionalitate, ci, în realitate, este nemulţumită de modul în care procurorul şi-a exercitat atribuţiile, precum şi de anumite situaţii de fapt determinate de modul în care acesta a înţeles să aplice dispoziţiile de lege criticate.

Reaminteşte că orice excepţie de neconstituţionalitate trebuie să aibă o anumită structură inerentă şi intrinsecă ce va cuprinde trei elemente, şi anume, textul contestat din punctul de vedere al constituţionalităţii, textul de referinţă pretins încălcat, precum şi motivarea de către autorul excepţiei a relaţiei de contrarietate existente între cele două texte, cu alte cuvinte, motivarea neconstituţionalităţii textului criticat.

În condiţiile în care primele două elemente pot fi determinate absolut, al treilea element comportă un anumit grad de relativitate determinat tocmai de caracterul său subiectiv. Astfel, motivarea în sine a excepţiei, ca element al acesteia, nu este neapărat un criteriu material sau cantitativ, ci, dimpotrivă, ea rezultă din dinamica primelor elemente. Prin urmare, materialitatea motivării excepţiei nu este o condiţie sine qua non a existenţei acesteia. De aceea, Curtea a constatat că în situaţia în care textul de referinţă invocat este suficient de precis şi clar, astfel încât instanţa constituţională să poată reţine în mod rezonabil existenţa unei minime critici de neconstituţionalitate, ea este obligată să analizeze pe fond excepţia de neconstituţionalitate şi să considere, deci, că autorul acesteia a respectat şi a cuprins în excepţia ridicată cele 3 elemente menţionate.

Având în vedere că nu sunt întrunite condiţiile sesizării Curţii Constituţionale excepţia a fost respinsă, soluţie pe care o regăsim în Decizia nr. 716/2016 publicată în Monitorul Oficial nr. 198/2017.