Este inoportun să mai menţionăm valul de critici pe care l-a atras adoptarea O.U.G. nr. 13/2017 de modificare a Codului penal.

În acest sens Preşedintele Senatului a sesizat Curtea Constituţională să se pronunţe asupra existenţei sau a inexistenţei unui conflict juridic de natură constituţională dintre Guvernul României şi Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie.

Cum s-a motivat excepţia de neconstituţionalitate?

Potrivit ştirilor juridice, se consideră că prezentul conflict juridic de natură constituţională a fost generat de demersurile procurorilor din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie, constând în anchetarea circumstanţelor în care a fost elaborat proiectul de ordonanţă de urgenţă a Guvernului referitor la modificarea şi completarea Codului penal, respectiv a Codului de procedură penală, fapt care a creat blocaje instituţionale.

Se susţinând că, în opera de legiferare, legiuitorul ordinar sau delegat este ţinut să respecte valorile, principiile, exigenţele şi limitele constituţionale, pe de o parte, precum şi normele de tehnică legislativă, pe de altă parte. Respectarea acestor exigenţe se verifică de către instanţa de contencios constituţional. Legiuitorul apreciază oportunitatea reglementării, necesitatea adoptării anumitor măsuri în procesul de punere în aplicare a programului de guvernare. Respectarea obiectivelor din programul de guvernare se află sub controlul electoratului.

Mai mult, se susţine că O.U.G. nr. 13/2017 abordează o temă de politică penală a statului român, iar măsurile de politică penală se află în competenţa exclusivă a Parlamentului şi a Guvernului, celelalte autorităţi publice, inclusiv autoritatea judecătorească, pot exprima puncte de vedere în această materie, pot şi trebuie să fie consultate, dar nu pot avea putere de interferenţă, de amestec discreţionar, inclusiv de urmărire penală, nici a structurilor Parlamentului, nici a structurilor Guvernului.

Or, procedând la anchetarea oportunităţii, a circumstanţelor şi a împrejurărilor elaborării proiectului de act normativ, reprezentanţii Ministerului Public au uzurpat unele dintre competenţele Guvernului, prin Ministerul de Justiţie, fapt care a condus la apariţia prezentului conflict juridic de natură constituţională.

Decizia Curţii Constituţionale

În primul rând, a reţinut că în ceea ce priveşte controlul respectării procedurii de adoptare a unei ordonanţe simple sau de urgenţă a Guvernului şi a conţinutului normativ al acesteia, sub aspectul oportunităţii, Curtea reţine că actul de reglementare primară ca act juridic de putere, este expresia exclusivă a voinţei legiuitorului, care decide să legifereze în funcţie de nevoia de reglementare a unui anumit domeniu de relaţii sociale şi de specificul acestuia.

Curtea reţine că aprecierea oportunităţii adoptării unei ordonanţe de urgenţă, sub aspectul deciziei legiferării, constituie un atribut exclusiv al legiuitorului delegat, care poate fi cenzurat doar în condiţiile prevăzute expres de Constituţie, respectiv doar pe calea controlului parlamentar exercitat potrivit art. 115 alin. (5) din Constituţie.

Aşadar, doar Parlamentul poate decide soarta actului normativ al Guvernului, adoptând o lege de aprobare sau de respingere. Cu ocazia dezbaterilor parlamentare, forul legislativ suprem are competenţa de a cenzura ordonanţa de urgenţă a Guvernului, atât sub aspectul legalităţii, cât şi al oportunităţii, dispoziţiile art. 115 alin. (8) din Constituţie, statuând că, prin legea de aprobare sau de respingere se vor reglementa, dacă este cazul, măsurile necesare cu privire la efectele juridice produse pe perioada de aplicare a ordonanţei.

Astfel s-a decis că Ministerul Public, ca parte a autorităţii judecătoreşti, s-a considerat competent să verifice oportunitatea, respectarea procedurii legislative şi, implicit, legalitatea adoptării ordonanţei de urgenţă a Guvernului. Însă o astfel de conduită echivalează cu o încălcare gravă a principiului separaţiei puterilor în stat, garantat de art. 1 alin. (4) din Constituţie, deoarece Ministerul Public nu doar că îşi depăşeşte atribuţiile prevăzute de Constituţie şi de lege, dar îşi arogă atribuţii ce aparţin puterii legislative sau Curţii Constituţionale.

În activitatea sa de interpretare şi aplicare a legii, procurorul trebuie să realizeze un echilibru între spiritul şi litera legii, între exigenţele de redactare şi scopul urmărit de legiuitor, fără a avea competenţa de a se substitui autorităţilor competente în acest domeniu. Obligaţia care incumbă procurorilor derivă direct din normele constituţionale ale art. 131 din Constituţie, potrivit cărora, în activitatea judiciară, ei reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor.

Decizia nr. 68/2017, publicată în Monitorul Oficial nr. 181/2017, soluţionează această excepţie statuând că Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie şi-a arogat competenţa de a efectua o anchetă penală într-un domeniu care excedează cadrului legal.

De reţinut!

Curtea Constituţională a constatat existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie, pe de o parte, şi Guvernul României, pe de altă parte.