Consiliul Superior al Magistraturii este garantul independenţei justiţiei. Acesta asigură respectarea legii şi a criteriilor de competenţă şi etică profesională în desfăşurarea carierei profesionale a judecătorilor şi procurorilor.

Legea care reglementează Consiliul Superior al Magistraturii este Legea nr. 317/2004. Art. 29 din legea menţionată prevede că lucrările plenului şi ale secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii sunt, de regulă, publice. Membrii plenului sau ai secţiilor hotărăsc, cu majoritate de voturi, situaţiile în care şedinţele nu sunt publice. Şedinţele secţiilor în care se soluţionează cererile privind încuviinţarea percheziţiei, reţinerii, arestării preventive sau arestului la domiciliu cu privire la judecători, procurori ori magistraţi – asistenţi, precum şi cele în care se soluţionează sesizările referitoare la buna reputaţie a judecătorilor şi procurorilor nu sunt publice.

Alineatul 7) al legii menţionate mai sus prevede că hotărârile plenului privind cariera şi drepturile judecătorilor şi procurorilor pot fi atacate cu contestaţie de orice persoană interesată, în termen de 15 zile de la comunicare sau de la publicare, la Secţia de contencios administrativ şi fiscal al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Iar alineatul 9) prevede că hotărârea prin care se soluţionează această contestaţie este definitivă.

Potrivit ştirilor juridice, acest alineat a format obiectul unei excepţii de neconstituţionalitate.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate s-a susţinut că dispoziţiile art. 29 alin. (9) din Legea nr. 317/2004 sunt neconstituţionale, deoarece prevăd că hotărârea prin care se soluţionează contestaţia împotriva hotărârii plenului Consiliului Superior al Magistraturii privind cariera şi drepturile judecătorilor şi procurorilor este definitivă, nemaiputând fi atacată cu nicio altă cale de atac prin care să poată invoca nelegalitatea ei.

În plus, împotriva unei astfel de hotărâri, pentru motivele de nelegalitate arătate, nu este deschisă nici calea de atac a contestaţiei în anulare speciale prevăzute de art. 503 alin. 2 pct. 3 din Codul de procedură civilă.

Autoarea excepţiei susţine că este adevărat că art. 21 din Constituţie nu presupune accesul la toate căile de atac, iar art. 129 din Constituţie nu cuprinde dispoziţii cu privire la obligativitatea existenţei tuturor căilor de atac, însă, în exercitarea prerogativelor sale conferite de art. 126 alin. (2) din Constituţie, legiuitorul trebuie să aibă în vedere şi respectarea celorlalte principii sau texte constituţionale, iar eventualele limitări aduse condiţiilor de exercitare a căilor de atac nu trebuie să aducă atingere dreptului în substanţa sa.

Curtea Constituţională a reţinut că accesul la justiţie, garantat de prevederile art. 21 din Legea fundamentală, nu presupune şi accesul la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia, iar instituirea regulilor de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, deci şi reglementarea căilor de atac, este de competenţa exclusivă a legiuitorului, care poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură.

Curtea constată că, prin reglementarea unei singure căi de atac – cea a contestaţiei – împotriva hotărârilor plenului Consiliului Superior al Magistraturii privind cariera şi drepturile judecătorilor şi procurorilor, fără posibilitatea ca hotărârea instanţei judecătoreşti privind soluţionarea contestaţiei să mai poată fi atacată, nu se încalcă art. 21 şi art. 24 din Constituţie, de vreme ce părţile beneficiază pe tot parcursul judecării contestaţiei de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţiei – Secţia de contencios administrativ şi fiscal de toate garanţiile necesare asigurării unui proces echitabil şi a dreptului la apărare.

Astfel, având în vedere cele de mai sus, Curtea a respins excepţia de neconstituţionalitate prin Decizia nr. 780/2016 publicată în Monitorul Oficial nr. 177/2017.