Efectuarea unei operaţiuni de retragere de numerar, încărcare sau descărcare a unui instrument de monedă electronică ori de transfer de fonduri, prin utilizarea, fără consimţământul titularului, a unui instrument de plată electronică sau a datelor de identificare care permit utilizarea acestuia, este considerată infracţiune.

Această infracţiune o regăsim reglementată în art. 250 C. penal.

Însă, potrivit ştirilor juridice, pentru a se putea reține în sarcina inculpatului săvârșirea infracțiunii de efectuare de operațiuni financiare în mod fraudulos, se impune să se stabilească fără dubiu că acesta a efectuat retragerile de numerar de pe card, fără consimțământul titularului.

Vom analiza un caz practic pentru a înţelege mai bine când se poate reţine această infracţiune.

Așa cum a constatat și prima instanță, Curtea observă în primul rând că pentru a se putea reține în sarcina inculpatului săvârșirea celor două infracțiuni pentru care a fost trimis în judecată, de efectuare de operațiuni financiare în mod fraudulos și de acces fără drept la un sistem informatic se impune să se stabilească fără dubiu că acesta a efectuat retragerile de numerar de pe card, fără consimțământul titularului în cazul primei infracțiuni și că a accesat ilegal un sistem informatic, respectiv fără drept, în cazul celei de a doua infracțiuni.

În primul rând, Curtea apreciază că nu are relevanță pentru reținerea infracțiunilor deduse judecății faptul că inculpatul a procedat la retragerile de numerar noaptea, la ore târzii sau faptul că între lucrările efectuate în realitate la imobilul din B și cele declarate de inculpat există inadvertențe, ca și între valoarea reală a acestor lucrări și sumele declarate ca fiind cheltuite în acest sens.

În al doilea rând, Curtea observă, față de situația de fapt reținută de prima instanță, care coincide în mare măsură cu cea din rechizitoriu, mai puțin sub aspectul esențial al cauzei, existența sau inexistența consimțământului părții vătămate, că nu are relevanță nici dacă inculpatul a cheltuit banii retrași în interes personal, sau în interesul părții vătămate, atâta timp cât a avut acordul acesteia pentru a-i retrage de pe card.

Întrucât această ultimă chestiune a existenței, sau inexistenței consimțământului părții vătămate nu a putut fi eludată în mod neechivoc și clar, după cum s-a subliniat anterior, este evident că acest dubiu nu poate fi valorificat decât în favoarea inculpatului a cărui prezumție de nevinovăție nu a putut fi răsturnată prin probe certe care să denote conivența sa infracțională.

Concluzionând, Curtea nu poate decât să reţină că în luarea deciziei asupra existenței infracțiunii și a vinovăției inculpatului instanța hotărăște motivat, cu trimitere la toate probele evaluate, iar condamnarea se dispune doar atunci când instanța are convingerea că acuzația a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă.