În unele cazuri instanţe de judecată dferite sunt sesizate cu fapte care, de fapt, fac parte din conţinutul constitutiv al aceleaşi infracţi sau faptele au fost săvârşite în concurs.
În acest caz, art. 43 alin. 1) C. procedură penală prevede că instanţa dispune reunirea cauzelor în cazul infracţiunii continuate, al concursului formal de infracţiuni sau în orice alte cazuri când două sau mai multe acte materiale alcătuiesc o singură infracţiune.
Potrivit ştirilor juridice, articolul menţionat mai sus, a fost considerat că încalcă dispoziţiile constituţionale.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate s-a susţinut că dispoziţiile art. 43 alin. (1) din Codul de procedură penală nu respectă exigenţele constituţionale şi convenţionale referitoare la claritatea, precizia şi previzibilitatea normelor juridice, întrucât folosesc o terminologie ambiguă, ce nu permite nici justiţiabilului, nici instanţei de judecată să aprecieze care sunt cazurile în care este obligatoriu a fi dispusă reunirea cauzelor penale. Se susţine că, în aceste condiţii, aprecierea instanţelor cu privire la reunirea cauzelor este una subiectivă, iar, prin hotărârile pronunţate în acest sens, ele sunt abilitate să legifereze, atribuţie ce aparţine, în mod exclusiv Parlamentului, ca unică autoritate legiuitoare a ţării.
Se arată, de asemenea, că, pentru aceleaşi motive, textul criticat contravine dispoziţiilor constituţionale referitoare la dreptul la un proces echitabil, în componenta sa referitoare la dreptul la o apărare eficientă.
Se mai susţine că prevederile art. 43 alin. (1) din Codul de procedură penală creează discriminare între inculpaţi aflaţi în aceeaşi situaţie juridică, prin faptul că permit acordarea de către instanţele de judecată a unui regim juridic privilegiat, prin reunirea cauzelor, potrivit unor criterii subiective, care ţin de aprecierea judecătorului.
Curtea Constituţională reţine că în ceea ce priveşte pretinsa încălcare, prin dispoziţiile art. 43 alin. (1) din Codul de procedură penală, a prevederilor art. 16 alin. (1) din Legea fundamentală referitoare la egalitatea în drepturi, Curtea constată că, prin aceeaşi jurisprudenţă, a statuat că norma constituţională anterior menţionată vizează egalitatea în drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea în favoarea acestora a unor drepturi şi libertăţi fundamentale, nu şi identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor.
Astfel, Curtea reţine că nu poate fi susţinută încălcarea, prin textul criticat, a dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) cu privire la calitatea legii şi nici a dispoziţiilor art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ce reglementează principiul legalităţii incriminării, întrucât necesitatea intervenţiei operaţiunilor de încadrare juridică a faptelor săvârşite de către instanţele de judecată, în vederea stabilirii existenţei uneia dintre ipotezele juridice prevăzute la art. 43 alin. (1) din Codul penal, nu lipseşte destinatarii textului criticat de posibilitatea de a-şi adapta conduita potrivit exigenţelor acestuia.
Prin urmare, a respins excepţia de neconstituţionalitate, soluţie regăsită în Decizia nr. 719/2016 publicată în Monitorul Oficial nr. 125/2017.