Potrivit legislaţiei, instanţa poate soluţiona cauza numai pe baza probelor administrate în faza urmăririi penale, dacă inculpatul solicită aceasta şi recunoaşte în totalitate faptele reţinute în sarcina sa şi dacă instanţa apreciază că probele sunt suficiente pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei, cu excepţia cazului în care acţiunea penală vizează o infracţiune care se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă. Această dispoziţie fiind reglementată de art. 349 alin.2) C. procedură penală.

O altă prevedere, şi anume art. 374 alin. 4) C. procedură penală, prevede că în cazurile în care acţiunea penală nu vizează o infracţiune care se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă, preşedintele pune în vedere inculpatului că poate solicita ca judecata să aibă loc numai pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale şi a înscrisurilor prezentate de părţi şi de persoana vătămată, dacă recunoaşte în totalitate faptele reţinute în sarcina sa.

Aceste două dispoziţii au făcut obiectul unei excepţii de neconstituţionalitate.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate s-a invocat că normele procesual penale sunt discriminatorii, întrucât inculpatul care solicită ca judecata să aibă loc numai pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale şi a înscrisurilor prezentate de părţi trebuie să recunoască în totalitate faptele reţinute în sarcina sa. Face referire la procedura în cazul încheierii unui acord de recunoaştere a vinovăţiei – art. 483 din Codul de procedură penală – şi arată că, în timpul urmăririi penale, un inculpat poate încheia un acord de recunoaştere a vinovăţiei numai cu privire la unele dintre fapte, în timp ce inculpatul care recunoaşte învinuirea în faţa instanţei de judecată, în condiţiile art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală, pentru a beneficia de procedura de judecare accelerată şi pentru a obţine reducerea limitelor de pedeapsă, este ţinut să recunoască integral faptele reţinute în sarcina sa.

Curtea Constituţională reţine că potrivit jurisprudenţei sale, principiul egalităţii în drepturi presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite. În consecinţă, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice raţional, în respectul principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice.

Potrivit ştirilor juridice, inculpatul care nu recunoaşte în totalitate faptele reţinute în sarcina sa nu se află în aceeaşi situaţie cu cel care recunoaşte integral învinuirea, motiv pentru care instanţa – care are obligaţia de a asigura, pe bază de probe, aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei şi cu privire la persoana inculpatului – în primul caz va soluţiona cauza potrivit dreptului comun, cadru procesual în care poate lămuri toate împrejurările, iar în cel de-al doilea va judeca potrivit procedurii simplificate, dacă sunt îndeplinite toate condiţiile prevăzute de lege. Tratamentul juridic diferenţiat instituit prin dispoziţiile de lege criticate este, prin urmare, justificat şi nu se poate vorbi de existenţa unei discriminări, cu atât mai mult cu cât reducerea limitelor speciale de pedeapsă nu reprezintă un drept fundamental, ci constituie un beneficiu acordat de legiuitor în anumite condiţii, potrivit politicii sale penale.

Din aceste considerente a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate, prin Decizia nr. 753/2016 publicată în Monitorul Oficial nr. 95/2017.