Un act administrativ al unei autorităţi publice poate fi atacat la instanţa de contencios administrativ. Potrivit legislaţiei dacă în urma admiterii acţiunii autoritatea publică este obligată să încheie, să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze anumite operaţiuni administrative, executarea hotărârii definitive se face de bunăvoie în termenul prevăzut în cuprinsul acesteia, iar în lipsa unui astfel de termen, în termen de cel mult 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii.
Potrivit art. 24 alin. 3 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, la cererea creditorului, în termenul de prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită, instanţa de executare, prin încheiere definitivă dată cu citarea părţilor, aplică conducătorului autorităţii publice sau, după caz, persoanei obligate o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, care se face venit la bugetul de stat, iar reclamantului îi acordă penalităţi.
Aceste prevederi au fost considerate că încalcă prevederile constituţionale, invocându-se o excepţie de neconstituţionalitate în acest sens.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate s-a susţinut că textul de lege atacat este neconstituţional, având în vedere că existenţa unui singur grad de jurisdicţie şi suprimarea celui de-al doilea grad de jurisdicţie conduc la imposibilitatea părţilor de a beneficia de garanţia controlului unei “instanţe superioare cu caracter colegial” asupra unei hotărâri pronunţate de o “instanţă unipersonală”, în temeiul art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004. Unicul grad de jurisdicţie prevăzut de normele legale criticate instituie o îngrădire a dreptului părţilor de a avea acces liber la justiţie şi de a beneficia de un proces echitabil şi conduce la o negare a imparţialităţii şi egalităţii în faţa justiţiei. De asemenea, se susţine încălcarea dispoziţiilor art. 129 din Constituţie, de vreme ce sintagma “în condiţiile legii” din cuprinsul normei fundamentale evocate nu poate fi interpretată ca o negare a ceea ce Constituţia menţionează, adică “posibilitatea de a exercita căile de atac”. Posibilitatea exercitării căilor de atac determină în mod direct proporţional restrângerea erorilor de judecată.
Curtea Constituţională a reţinut ca obiect al excepţiei de neconstituţionalitate prevederile art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, în ceea ce priveşte soluţia legisjativă potrivit căreia încheierea prevăzută de art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 este “definitivă“.
De asemenea aceasta a observat că prevederile art. 24 din Legea nr. 554/2004 au mai format obiect al controlului de constituţionalitate, iar prin Decizia nr. 898 din 17 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 148 din 26 februarie 2016, Curtea Constituţională a constatat că soluţia legislativă potrivit căreia încheierea prevăzută de art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 este “definitivă” este neconstituţională. Cu acel prilej, Curtea a statuat că, prin consacrarea caracterului definitiv al încheierii de amendare a conducătorului autorităţii publice pentru neexecutarea hotărârilor judecătoreşti şi eliminarea în acest mod a controlului judiciar al soluţiilor pronunţate în această materie, se aduce atingere accesului liber la justiţie în substanţa sa, încălcându-se astfej prevederile art. 21 din Constituţie.
Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale, din aceste motive Curtea a respins excepţia în cauză prin Decizia nr. 657/2016 publicată în Monitorul Oficial nr. 62/2017.