Statele cu o rată mare de divorț se află în Europa. În fruntea clasamentului cu o rată a divorțului de peste 70% se află Belgia fiind urmată cu o rată de peste 60% de Spania, Portugalia, Ungaria și Cehia urmate îndeaproape de SUA cu 53%. Cele mai puține divorțuri se înregistrează în China doar 3%. În România rata divorțurilor este de aproape 30%.

Ținând cont de dinamica vieții, de faptul că de multe ori soții se căsătoresc în România, dar ajung să locuiască în colțuri diferite ale lumii, se pune problema care este instanța competentă să îi despartă și dacă este necesară exprimarea unui acord expres al acestora cu privire la instanța care va soluționa divorțul.

Practica instanțelor de judecată este neunitară, sens în care a fost necesară sesizarea ÎCCJ pentru a clarifica modul de interpretare și aplicare în aceste cazuri.

Care sunt prevederile Codului de procedură civilă?

Regula este că acțiunea de divorț se depune la instanța în circumscripția căreia se află ultima locuință a soților. În cazul în care aceștia nu au avut locuință comună sau niciunul nu mai locuiește în circumscripția judecătoriei unde se află ultima locuință comună, atunci va fi competentă judecătoria în circumscripția căreia își are locuința pârâtul. Dacă pârâtul nu locuiește în țară și instanțele române sunt competente internațional, va fi competentă judecătoria de la locuința reclamantului.

Textul de lege care a generat practică neunitară este cel care vizează situația în care nici reclamantul și nici pârâtul nu au locuința în țară, caz în care părțile pot conveni să promoveze acțiunea de divorț la orice judecătorie din România. În lipsa unui asemenea acord, cererea de divorț este de competența judecătoriei sector 5 București. ÎCCJ trebuia să stabilească dacă acest acord al soților trebuie să îmbrace o anumită formă, trebuie să fie expres exprimat sau poate fi și tacit pentru a putea produce efecte.

Care au fost opiniile instanțelor de judecată?

Unele instanțe au considerat că acordul părților cu privire la alegerea instanței care va soluționa acțiunea de divorț trebuie să fie exprimat expres, în formă scrisă înainte de învestirea instanței sau verbal în fața instanței. Acordul părților trebuie să rezulte în mod clar fără să lase loc la interpretări.

De exemplu dacă reclamantul depune acțiunea de divorț la o anumită instanță și pârâtul nu invocă excepția lipsei necompetenței teritoriale, nu ne vom afla în fața unui acord de voință, pentru că manifestarea tacită de voință nu produce efecte în acest caz. Un alt exemplu este cel cu privire la procurile care sunt date de părți anumitor persoane pentru a-i reprezenta în fața instanței pentru soluționarea divorțului.  În cuprinsul procurii este menționată instanța unde vor fi reprezentați, dar acest fapt nu reprezintă o alegere a instanței.

Conform opiniei îmbrățișate de aceste instanțe, acordul părților trebuie să fie expres, din cuprinsul său trebuie să rezulte explicit alegerea unei anumite instanțe.

Într-o altă opinie, instanțele au considerat că nu este necesară exprimarea unui acord expres verbal sau scris, ci manifestarea de voință a părților poate fi dedusă și din conduita părților. De exemplu, prin neinvocarea excepției de necompetență teritorială în cadrul întâmpinării, prin învestirea aceleiași instanțe cu o cerere reconvențională sau prin exprimarea acordului pârâtului în cuprinsul procurii de reprezentare.

Ce a decis ÎCCJ?

ÎCCJ a pronunțat Decizia 20/2016 care a fost publicată în Monitorul Oficial 1049 din 27 decembrie 2016. Știrile juridice arată că ÎCCJ consideră că acordul de voință la care se referă textul de lege este de fapt un contract. Acest contract se încheie prin simplul acord de voință al părților dacă legea nu impune o anumită formalitate pentru încheierea sa valabilă.

Legea prevede că voința de a contracta poate fi exprimată verbal sau scris, dar și printr-un comportament care conform legii, convenției părților, uzanțelor, nu lasă loc la interpretări cu privire la efectele sale juridice.

Faptul că pârâtul nu invocă excepția necompetenței teritoriale până la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate este sancționată cu decăderea. Practic, neinvocarea excepției necompetenței teritoriale de către pârât nu are semnificația unui acord tacit cu privire la competența instanței.

Cu privire la introducerea cererii reconvenționale de către soțul pârât la instanța la care soțul reclamant a promovat acțiunea de divorț, ÎCCJ consideră că nici acest fapt nu poate fi interpretat ca fiind un acord tacit, pentru că, potrivit legii, pârâtul este obligat să depună cererea sa reconvențională la instanța la care se judecă cererea principală fără să existe un drept de opțiune cu privire la acest aspect.

Referitor la procura dată de soțul pârât unei persoane de a o reprezenta în fața instanței, se consideră că indicarea instanței și  a numărului de dosar în cuprinsul acesteia, nu semnifică un acord cu privire la competența instanței. În toate procurile pentru a se determina limitele mandatului se indică numărul de dosar și instanța unde acesta a fost înregistrat fapt ce nu presupune acordul tacit al pârâtului.

Dacă, de exemplu, soțul reclamant care nu locuiește în România dă mandat unei persoane să promoveze acțiunea la o anumită judecătorie din România ne aflăm în fața unei opțiuni a acestuia de alegere a instanței competente.

ÎCCJ admite recursul în interesul legii și stabilește că acordul de voință al părților în vederea alegerii instanței competente trebuie să fie dat expres, nu tacit.