Legislaţia penală prevede ca şi măsură preventivă arestul la domiciliu. Acesta se dispune de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, de către judecătorul de cameră preliminară sau de către instanţa de judecată, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege şi luarea acestei măsuri este necesară şi suficientă pentru realizarea unuia dintre scopurile prevăzute de lege şi anume asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârşirii unei alte infracţiuni.

Art. 222 alin. 12) C. procdură penală prevede că “În procedura de cameră preliminară şi în cursul judecăţii, măsura arestului la domiciliu poate fi dispusă pe o perioadă de cel mult 30 de zile. Dispoziţiile art. 239 se aplică în mod corespunzător”.

Potrivit ştirilor juridice, articolul menţionat mai sus s-a considerat a nu fi în concordanţă cu dispoziţiile constituţionale, invocându-se o excepţie de neconstituţionalitate în acest sens.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că deşi prevederile art. 222 din Codul de procedură penală au fost modificate prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 24/2015, ca urmare a pronunţării de către Curtea Constituţională a Deciziei nr. 361 din 7 mai 2015, prin care instanţa de contencios constituţional a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 222 din Codul de procedură penală, în forma în vigoare la acea dată, pentru motive similare cu cele invocate în prezenta cauză, textul criticat păstrează viciul de neconstituţionalitate, în sensul neprevederii duratei maxime pentru care poate fi dispusă măsura arestului la domiciliu în faza camerei preliminare.

Se susţine că dispoziţiile art. 222 alin. (12) din Codul de procedură penală prevăd durata maximă pentru care poate fi dispusă măsura arestului la domiciliu în procedura de cameră preliminară şi în cursul judecăţii, fără a specifica exact care este durata maximă a acestei măsuri în etapa camerei preliminare. Se arată că dispoziţiile art. 239 din C. procedură penală sunt, în realitate, inaplicabile în cauză, întrucât, pe de o parte acestea se referă doar la faza judecăţii în primă instanţă, iar, pe de altă parte, fac referire la un termen de 5 ani, în condiţiile în care legiuitorul a prevăzut ca durata procedurii în camera preliminară să fie de maximum 60 de zile.

Curtea Constituţională a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 239 alin. (1) din Codul de procedură penală referitor la durata maximă a arestării preventive a inculpatului în cursul judecăţii în primă instanţă, “durata totală a arestării preventive a inculpatului nu poate depăşi un termen rezonabil şi nu poate fi mai mare de jumătatea maximului special prevăzut de lege pentru infracţiunea care face obiectul sesizării instanţei de judecată. În toate cazurile, durata arestării preventive în primă instanţă nu poate depăşi 5 ani.” Or, ţinând seama de aceste prevederi coroborate cu alin. (2) al art. 239 din Codul de procedură penală, Curtea a constatat că susţinerile invocate de autorul excepţiei sunt neîntemeiate, deoarece, dimpotrivă, termenele mai sus arătate “curg de la data sesizării instanţei de judecată, în cazul în care inculpatul se află în stare de arest preventiv, şi, respectiv, de la data punerii în executare a măsurii, când faţă de arestat s-a dispus arestarea preventivă în procedura de cameră preliminară sau în cursul judecăţii sau în lipsă“.

În concluzie în cazul în care măsura arestării preventive a fost luată şi prelungită succesiv în faza de urmărire penală, iar ulterior a fost întocmit rechizitoriul, atunci durata totală a măsurii în prima fază a procesului penal nu poate fi mai mare de 180 de zile, iar ulterior de la data sesizării instanţei de judecată, deci din momentul trecerii cauzei în procedura de cameră preliminară, curge termenul prevăzut de art. 239 alin. (1) din acelaşi cod, care are în vedere atât procedura de filtru, cât şi judecata în primă instanţă.

Din aceste considerente excepţia a fost respinsă, ca neîntemeiată, prin Decizia nr. 486/2016 publicată în Monitorul Oficial nr. 997/2016.