Potrivit dispoziţiilor legislaţiei penale, asistenţa juridică este obligatorie în cazurile prevăzute strict de lege. Astfel, art. 90 C. procedură penală prevede că unul dintre cazurile în care asistenţa juridică este obligatorie îl constituie atunci când în cursul procedurii în cameră preliminară şi în cursul judecăţii în cauzele în care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani.

Această dispoziţie a atras mai multe critici invocându-se o excepţei de neconstituţionalitate în acest sens.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate s-a susţinut că lipsa obligativităţii asigurării asistenţei juridice obligatorii în faza urmăririi penale, în situaţia reţinerii în sarcina inculpatului a unei infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, este de natură a încălca dispoziţiile constituţionale.

Curtea Constituţională a reamintit faptul că legiuitorul a completat norma criticată de autorii excepţiei, prin introducerea procedurii în cameră preliminară ca etapă procesuală în care asistenţa juridică este obligatorie, în cauzele în care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani. Critica autorii excepţiei subzistă, însă, în privinţa etapei urmăririi penale, motiv pentru care se impune analiza excepţiei de neconstituţionalitate, obiectul reţinut fiind dispoziţiile art. 90 lit. c) din Codul de procedură penală, în forma în vigoare la data invocării excepţiei şi care produce efecte în respectiva cauză.

Curtea stabileşte că dispoziţiile art. 90 lit. b) şi c) şi ale art. 91 alin. (1) din Codul de procedură penală nu aduc nicio atingere dreptului la apărare consacrat de prevederile art. 24 din Constituţie, având în vedere că dreptul la apărare nu poate fi confundat cu dreptul la asistenţă juridică obligatorie. Primul este garantat în toate cazurile, iar cel de-al doilea este creat de legiuitor, care stabileşte şi situaţiile în care consideră că este necesar. Aşadar, de vreme ce Legea fundamentală garantează dreptul la apărare, iar nu şi pe cel la asistenţă juridică obligatorie, stabilirea cazurilor în care aceasta din urmă este obligatorie constituie atributul exclusiv al legiuitorului.

Potrivit ştirilor juridice, Curtea a reţinut că nu se poate susţine că dispoziţiile de lege criticate sunt neconstituţionale numai pentru că nu prevăd că asistenţa juridică este obligatorie în toate cazurile, câtă vreme exercitarea dreptului la asistenţă juridică este garantată. Dreptul la apărare, consacrat de art. 24 din Constituţie, se referă la asistenţa juridică facultativă, iar excepţiile de la această regulă pot fi stabilite în mod exclusiv de legiuitor. În cazurile în care legea impune asistenţa juridică obligatorie a suspectului sau inculpatului, apărarea are valoarea unei instituţii de interes social, care funcţionează atât în favoarea suspectului şi a inculpatului, cât şi în vederea asigurării unei bune desfăşurări a procesului penal, în considerarea unor situaţii speciale ce rezultă din însăşi enumerarea cuprinsă în textul de lege.

În concluzie, nu poate fi reţinută critica adusă dispoziţiilor art. 90 lit. c) din Codul de procedură penală cu privire la pretinsa încălcare a principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie, câtă vreme dispoziţiile de lege criticate se aplică în mod egal tuturor persoanelor vizate de ipoteza normei juridice, fără discriminări pe considerente arbitrare. Aşa fiind, Curtea a reţinut că incidenţa dispoziţiilor art. 90 lit. c) din Codul de procedură penală nu este determinată de o anumită calitate, orice suspect sau inculpat beneficiind de asistenţă juridică din oficiu dacă nu are avocat ales şi se află într-una dintre situaţiile reglementate de art. 90 lit. b) şi c) din Codul de procedură penală, având în vedere că principiul egalităţii presupune un tratament identic pentru toate persoanele aflate în aceeaşi situaţie juridică.

Curtea Constituţională având în vedere considerentele de mai sus, a respins, ca neîntemeiată, excepţia prin Decizia nr. 461/2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 951/2016.