Vânzarea terenurilor româneşti către străini constituie o problemă spinoasă care a intervenit odată cu liberalizarea pieţei terenurilor agricole. Potrivit statisticelor mai mult de 10% din terenurile arabile din România au fost cumpărate sau concesionate de investitorii străini. Este păcat că nu s-au impus reguli stricte în ceea ce priveşte dobândirea de terenuri de către străini şi paradoxal este că încet, încet vom trăi într-o Românie care de fapt va aparţine străinilor.
În acest sens, în Monitorul Oficial nr. 924/2016 a fost publicată o propunere legislativă de modificare a art. 44 alin 2. teza a doua din Constituţie. Articol, care instituie că “Proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular. Cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în condiţiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană şi din alte tratate internaţionale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condiţiile prevăzute prin lege organică, precum şi prin moştenire legală”.
Iniţiatorii proiectului atrag atenţia că potrivit unui studiu realizat de către Transnational Institute pentru Parlamentul European din mai 2015 referitor la acapararea terenurilor agricole la nivel european în România, până la 10% din suprafeţele agrare au ajuns în proprietatea unor investitori din ţări terţe, iar alte 20 – 30% sunt controlate de investitori din UE. Însă aceasta era situaţia în 2015 acum lucrurile se prezintă într-o situaţie mult mai gravă, chiar dacă instituţiile abilitate ale statului păstrează o tăcere condamnabilă în această direcţie.
Faptul că la ora actuală nu există la nivel guvernamental o situaţie clară asupra terenurilor vândute, concesionate sau arendate străinilor, ne face să credem că la acest nivel s-a dat şi se dă în continuare dovadă de o mare iresponsabilitate.
Este de neacceptat faptul că România este ţara din UE în care amploarea fenomenului analizat a atins cele mai mari cote din întreaga Uniune Europeană, stare de fapt care reiese şi din aceea că, spre exemplu, în România există cea mai mare întreprindere agricolă din UE, care îşi desfăşoară activitatea pe aproximativ 65.000 hectare de teren agricole.
Se consideră că un efect nociv al acaparării resurselor naturale ale ţării, în general, şi al acaparării terenurilor, în special, a fost distrugerea industriei româneşti din domeniu în trecut şi imposibilitatea refacerii ei în prezent, România devenind exportatoare de materii prime şi importatoare de produse finite (alimentare sau industriale). Mai mult, potrivit studiului elaborat de Transnational Institute, cât şi avizului CESE anterior menţionat, acest fenomen ameninţă securitatea şi suveranitatea alimentară şi tradiţiile alimentare locale. se consideră că rezultatul înstrăinării terenurilor este unul cât se poate de nefast: “pierderea de locuri de muncă şi reducerea posibilităţilor de viaţă în zonele rurale”, fenomen care, de obicei, este “ireversibil, deoarece în lipsa unui capital suficient, micii producători sau întreprinderile nou – înfiinţate (tinerii fermieri) se confruntă cu mari dificultăţi la achiziţionarea (de terenuri n.n.) şi reuşita economică în acest sector.
Potrivit ştirilor juridice, se mai atrage atenţia că păstrarea terenurilor agricole, a pădurilor, în proprietatea cetăţenilor români şi în proprietate publică, dar şi păstrarea apelor în proprietate publică exclusivă devine mai mult ca oricând o necesitate strategică, continuarea vânzării, arendării, concesionării sau închirierii acestora către străini va prăbuşi în mod sigur ţara, va afecta grav siguranţa naţională şi interesul nostru naţional a cărui protecţie este impusă de art. 135 alin. (2) din Constituţia României.
Încheiem printr-un citat care să ne facă să conştientizăm importanţa subiectului: “Purtătorii conştiinţei istorice au datoria să stabilească şi să impună păstrarea şi valorificarea PĂMÂNTULUI, ca sursă esenţială a securităţii şi siguranţei alimentare, ca izvor de existenţă a generaţiilor de astăzi şi a celor de mâine“.