Legislaţia penală prevede că persoana interesată poate face plângere împotriva măsurilor luate sau a actelor efectuate de procuror ori efectuate pe baza dispoziţiilor date de acesta, iar competenţa de soluţionare îi revine, după caz, prim – procurorului parchetului, procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel, procurorului şef de secţie al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Împotriva soluţiei de respingere a cererii legea prevede posibilitatea persoanei a cărei plângere a fost respinsă să facă plângere în termen de 20 de zile de la comunicare, la judecătorul de cameră preliminară de la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă. Art. 341 alin. 8) C. procedură penală prevede că încheierea prin care soluţionează plângerea pentru unele cazuri prevăzute expres de lege este definitivă. Tocmai acest motiv a constituit subiectul unei excepţii de neconstituţionalitate invocându-se nerespectarea prevederilor constituţionale.

Ştirile juridice ne arată că în motivarea excepţiei se susţine neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 341 alin. (8) din Codul de procedură penală deoarece încalcă egalitatea în drepturi, accesul liber la justiţie, dreptul la un proces echitabil, dreptul la apărare şi dreptul la două grade de jurisdicţie în materie penală, deoarece soluţia pronunţată de judecătorul de cameră preliminară este definitivă.

Curtea Constituţională reaminteşte că nicio prevedere a Legii fundamentale şi a actelor normative internaţionale invocate de autorii excepţiei nu reglementează dreptul la exercitarea căilor de atac în orice cauză. Având în vedere natura cauzelor reglementate prin dispoziţiile art. 340 şi art. 341 din Codul de procedură penală, în care nu se judecă infracţiunea care a format obiectul cercetării sau urmăririi penale, ci soluţia de neurmărire sau netrimitere în judecată dispusă de procuror, prevederile art. 2 privind dreptul la două grade de jurisdicţie în materie penală din Protocolul nr. 7 la Convenţie nu sunt aplicabile. De asemenea, prevederile art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu au aplicabilitate în cauza de faţă, întrucât dreptul la un recurs efectiv este distinct de dreptul la exercitarea unei căi de atac împotriva unei hotărâri judecătoreşti.

Potrivit ştirilor juridice, se susţine că eliminarea căilor de atac în această materie este justificată de caracterul special al procedurii instituite de prevederile art. 340 şi art. 341 din Codul de procedură penală, legiuitorul urmărind să asigure celeritatea procedurii şi obţinerea în mod rapid a unei hotărâri definitive prin care să fie exercitat controlul judiciar cu privire la soluţia procurorului.

Având în vedere motivele de mai sus dispoziţiile art. 341 alin. (8) din Codul de procedură penală nu aduc atingere prevederilor constituţionale ale art. 124 alin. (2) privind unicitatea, imparţialitatea şi egalitatea justiţiei, prin urmare Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia prin Decizia nr. 453/2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 908/2016.