Datele cu caracter personal se bucură de protecţie juridică în legislaţia naţională cât şi europeană. Însă pentru protecţia drepturilor şi libertăţiilor fundamentale instanţele de judecată, organele de urmărire penală, organele de stat cu atribuţii în domeniul apărării şi securităţii naţionale cu autorizarea prealabilă a judecătorului stabilit potrivit legii, furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului şi furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice pun la dispoziţia acestora, datele de trafic, datele de identificare a echipamentului şi datele de localizare, în conformitate cu prevederile referitoare la protecţia datelor cu caracter personal. Aceste dispoziţii se găsesc reglementate în art. 12 indice 1 din Legea nr. 506/2004 publicată în Monitorul Oficial nr. 1101/2004.

Dispoziţiile acestui articol au făcut obiectul unui recurs în interesul legii promovat de însuşi procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Care este problema de drept care a generat practica neunitară?

S-a susţinut că în practica judiciară naţională nu există un punct de vedere unitar cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 12¹ din Legea nr. 506/2004 privind prelucrarea datelor cu caracter personal şi protecţia vieţii private în sectorul comunicaţiilor electronice, astfel cum a fost modificată, în materia obţinerii datelor prelucrate de furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice sau furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului.

Soluţii pronunţate de instanţele naţionale

Potrivit ştirilor juridice în practică au existat două opinii.
Într-o primă opinie instanţele au admis solicitările procurorilor de autorizare a transmiterii datelor stocate de furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice sau furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului, formulate ulterior modificărilor legislative intervenite prin Legea nr. 235/2015.

Facem o mică incursiune în legislaţia naţională privind problema supusă atenţiei. Astfel, Curtea Constituţională prin Decizia nr. 440 din 8 iulie 2014, a constatat neconstituţionalitatea legii interne prin care a fost transpusă directiva declarată nevalidă, respectiv a Legii nr. 82/2012 privind reţinerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice şi de furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 506/2004 privind prelucrarea datelor cu caracter personal şi protecţia vieţii private în sectorul comunicaţiilor electronice. Totodată, această decizie a precizat că, în condiţiile inexistenţei unei legi care să reglementeze procedura reţinerii şi stocării datelor, art. 152 din Codul de procedură penală rămâne fără aplicabilitate practică, textul urmând a deveni incident imediat ce este adoptată o nouă lege referitoare la reţinerea datelor, ce va înlocui actul normativ declarat neconstituţional. Vidul legislativ a fost acoperit prin Legea nr. 235/2015 prin urmare datorită apariţiei acestei legi au devenit aplicabile şi dispoziţiile Legii nr. 506/2004.

Într-o a doua opinie a practicii, instanţele au respins solicitările procurorilor de autorizare a transmiterii datelor stocate de furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice sau furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului, pe considerentul că Legea nr. 506/2004 are o altă sferă de reglementare, iar inserarea art. 12¹ în cuprinsul acestui act normativ contravine atât celor statuate de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 440/2014, cât şi aspectelor stabilite de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene.

Care a fost Decizia ICCJ?

Deşi procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dovedit, într-adevăr, existenţa unei practici judiciare neunitare cu privire la problema de drept ce face obiectul cererii, însă odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 75/2016, art. 152 din Codul de procedură penală a devenit temei legal unic şi direct pentru autorizarea solicitării datelor de trafic şi localizare prelucrate de către furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice sau furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului, în condiţiile în care din conţinutul alin. (1) al acestui articol a fost eliminată referirea la “legea specială” în baza căreia se realiza, în precedent, reţinerea acestor date.

Din aceste motive chestiunea de drept supusă analizei a rămas fără obiect prin urmare nu mai sunt întrunite condiţiile de admisibilitate ale recursului în interesul legii, fiind inadmisibil. ICCJ a respins, prin Decizia nr. 15/2016, publicat în Monitorul Oficial nr. 892/2016.