Simţul proprietăţii este cel mai dezvoltat la români potrivit studiilor realizate. Dezvoltarea acestuia a avut loc treptat , situaţiile care au condus la acest lucru a reprezentat-o perioada comunistă, faptul că bunurile au fost sechestrate şi reţinute în Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa ca urmare a stării de război.

Persoanele deposedate de proprietăţi au fost despăgubite sau li s-a retrocedat proprietatea cu întârzieri foarte mari, acest lucru a constituit o problemă imensă în România fiind invocate în acest sens numeroase excepţii de neconstituţionalitate.

Una dintre excepţiile de neconstituţionalitate a fost soluţionată prin Decizia nr. 426/2016 publicată în Monitorul Oficial nr. 865/2016.

În motivarea excepţiilor de neconstituţionalitate, autorii susţin, în esenţă, că instituirea unui nou termen, de 5 ani, pentru plata eşalonată a despăgubirilor nu este rezonabilă şi afectează dreptul fundamental de proprietate, în condiţiile în care, în temeiul Legii nr. 9/1998, al Legii nr. 290/2003, cu modificările şi completările ulterioare, şi al Legii nr. 393/2006, statul român s-a obligat să plătească foştilor proprietari şi moştenitorilor acestora compensaţii pentru anumite imobile abandonate pe foste teritorii ale României. Astfel, prevederile art. 10 din Legea nr. 164/2014, care instituie noi termene de soluţionare a cererilor formulate în baza Legii nr. 290/2003 încalcă cerinţa termenului rezonabil şi dreptul de proprietate privată, având în vedere că statul român era obligat să procedeze la achitarea eşalonată a despăgubirilor stabilite prin hotărârile comisiei judeţene de aplicare a Legii nr. 290/2003.

Potrivit ştirilor juridice, în acelaşi timp, autorii excepţiei susţin că Legea nr. 164/2014 produce efecte juridice retroactive şi pune în pericol grav securitatea raporturilor juridice. Prin adoptarea acestei legi are loc o intruziune a statului în desfăşurarea unor procese civile, care creează un dezechilibru între părţile din proces sau chiar “înlătură o cale eficientă de soluţionare a pretenţiilor reclamantului”. Astfel, persoanele îndreptăţite la despăgubiri au fost nevoite să promoveze acţiuni civile pe rolul instanţelor judecătoreşti pentru a obliga statul român să respecte o obligaţie legală, pentru ca, ulterior, să poată trece la executarea silită pentru a-şi vedea creanţele realizate. Prin urmare, prin eşalonarea plăţii, se împiedică sistematic, justificat doar de argumente de conjunctură, realizarea acestor creanţe împotriva statului. Or, o asemenea reglementare este în contradicţie cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia complexitatea procedurii interne de executare sau a sistemului bugetar public nu este de natură să exonereze statul de la obligaţia sa de a garanta tuturor dreptul de a fi executate, într-un termen rezonabil, acele hotărâri judecătoreşti care sunt obligatorii şi executorii.

Curtea Constituţională a constatat că referitor la invocarea dispoziţiilor art. 16 din Constituţie, Curtea a reţinut, în acord cu jurisprudenţa sa, că aplicarea unui regim juridic temporal diferit nu poate crea o stare de discriminare între diverse persoane, în funcţie de actul normativ incident fiecăreia. Raportat la situaţia de faţă, inegalitatea de tratament juridic prin comparaţie cu acele persoane care au beneficiat de plata despăgubirilor anterior intrării în vigoare a Legii nr. 164/2014, nu reprezintă un viciu de neconstituţionalitate, fiind rezultatul unor regimuri juridice diferite, aplicate succesiv în timp, incidente în virtutea principiului tempus regit actum.

În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate a soluţiei legislative de suspendare de drept a oricărei proceduri de executare silită, până la împlinirea termenelor la care devin scadente obligaţiile de plată prevăzute în titlurile de plată, Curtea a reţinut că această măsură este necesară pentru a se putea realiza scopul avut în vedere de legiuitor, respectiv finalizarea procesului de despăgubire a tuturor cetăţenilor români siliţi să îşi abandoneze bunurile în teritorii cedate de România prin tratate internaţionale, în contextul în care în prezent sunt declanşate proceduri individuale de executare silită, care, în mod inevitabil, au ca efect blocaje în funcţionarea instituţiilor publice cu atribuţii în materie şi care duc la soluţionarea selectivă a dosarelor pentru un număr mic de beneficiari.

În concluzie, Curţii nu îi rămâne decât să respingă, ca neîntemeiată, excepţia.