Monumentele istorice au un regim juridic special reglementat în Legea nr. 422/2001 republicată în Monitorul Oficial nr. 938/2006. Datorită acestui regim special, proprietarii, persoane fizice sau juridice de drept privat, care intenţionează să vândă monumente istorice, transmit serviciilor publice deconcentrate ale Ministerului Culturii şi Cultelor înştiinţarea privind intenţia de vânzare, însoţită de documentaţia stabilită prin ordin al ministrului culturii şi cultelor.

Potrivit ştirilor juridice, în vederea protejării monumentelor istorice Ministerul Culturii şi Cultelor îndeplineşte, direct sau prin serviciile sale publice deconcentrate ori prin alte instituţii publice subordonate au ca şi atribuţii avizarea reglementărilor, normelor şi metodologiilor elaborate de autorităţile şi instituţiile publice abilitate, privind: prevenirea şi stingerea incendiilor la monumente istorice şi măsurile de protecţie specială a monumentelor istorice în caz de conflict armat, de protecţie împotriva actelor de terorism sau în situaţii de urgenţă.

Aceste dispoziţii prevăzute în art. 4 alin. 4 şi art. 26 alin. 1 pct. 19 din legea de mai sus au făcut motivul unei excepţii de neconstituţionalitate.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate textele criticate, prin reglementarea emiterii de către Ministerul Culturii şi Cultelor a unor avize, cu sau fără consultarea Comisiei Naţionale a Monumentelor Istorice, protejează doar formal monumentele istorice în situaţii excepţionale, de forţă majoră, fără să asigure, în realitate protejarea şi conservarea moştenirii culturale, încălcând, în acest fel, dispoziţiile constituţionale ale art. 33 alin. (3) referitoare la accesul la cultură, art. 44 alin. (1) cu privire la dreptul de proprietate privată şi art. 57 cu privire la exercitarea drepturilor şi a libertăţilor.

În acest context, se solicită Curţii Constituţionale să se pronunţe asupra următoarei probleme de drept: dacă mecanismul juridic reglementat prin textele criticate asigură o protecţie reală a monumentelor istorice sau dacă singurul instrument juridic pentru asigurarea unei protecţii reale a monumentelor istorice este exercitarea, cu privire la acestea, a dreptului de preempţiune de către stat, care este singurul în măsură să salveze monumentele istorice, prin operaţiuni de reabilitare. Se arată că statul dispune de organismele competente să realizeze astfel de activităţi de reabilitare şi că acesta are nu numai obligaţia legală, dar şi obligaţia morală de a asigura continuitatea moştenirii culturale, care este parte a tezaurului umanităţii. Se susţine că a legifera obligaţia statului de a lua, în situaţii excepţionale, prin Ministerul Culturii şi Cultelor, măsuri speciale de protecţie a monumentelor istorice, fără a legifera obligaţia statului de a-şi exercita dreptul de preempţiune cu privire la imobilele ce reprezintă monumente istorice clasate în grupa A, şi, respectiv, B de risc, lipseşte de eficienţă juridică textul de lege reglementat şi condamnă monumentele istorice la pieire.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea Constituţională constată că acestea vizează, pe de o parte, probleme de interpretare şi aplicare a legii, iar, pe de altă parte, pretinse lacune legislative referitoare la insuficienta protecţie legală a monumentelor istorice aflate în proprietatea persoanelor fizice sau juridice de drept privat. Astfel, argumentele formulate în prezenta cauză nu constituie veritabile critici de neconstituţionalitate. Or, conform art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, “Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată [. . .]”.

Pentru aceste motive, excepţia de neconstituţionalitate urmează a fi respinsă ca inadmisibilă, prin Decizia nr. 420/2016 publicată în Monitorul Oficial nr. 861/2016.