Legislaţia privind circulaţia pe drumurile publice prevede că proprietarul sau deţinătorul mandatat al unui vehicul este obligat să comunice poliţiei rutiere, la cererea acesteia şi în termenul solicitat, identitatea persoanei căreia i-a încredinţat vehiculul pentru a fi condus pe drumurile publice.

Potrivit art. 104 pct. 14 din OUG nr. 195/2002, republicată în Monitorul Oficial nr. 670/2006, constituie contravenţie necomunicarea de către proprietarul sau utilizatorul unui vehicul, la solicitarea poliţiei rutiere, a identităţii persoanei căreia i-a încredinţat vehiculul spre a fi condus.

Asupra acestor dispoziţii s-au adus mai multe critici, fiind invocată o excepţie de neconstituţionalitate în acest sens.

În susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate s-a arătat că textele de lege criticate, reglementând obligaţia de comunicare, la solicitarea organului de poliţie, a datelor referitoare la numele persoanei care a condus, la un moment dat, un autovehicul implicat într-o contravenţie la regimul circulaţiei pe drumurile publice, încalcă, în principal, dreptul la tăcere şi dreptul unei persoane la a nu se autoincrimina, drepturi ce derivă din dreptul la un proces echitabil, dreptul la apărare, prezumţia de nevinovăţie, secretul corespondenţei, libertatea conştiinţei şi libertatea de exprimare.

Potrivit ştirilor juridice, se arată că obligaţia de comunicare, sancţionată contravenţional în caz de neexecutare, a datelor solicitate de organele de poliţie reprezintă o formă de presiune a autorităţii, o modalitate de constrângere a persoanei de a divulga informaţii de natură a o autoincrimina sau a afecta o altă persoană, precum şi un mijloc de acuzare – direct sau indirect, contravenientul urmând a fi stabilit ulterior, în funcţie de răspunsul oferit. Or, având în vedere criteriile specifice jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, în virtutea cărora domeniul contravenţional poate fi asimilat celui penal sub aspectul noţiunii de “acuzaţie penală” cuprinse la art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, autorul excepţiei învederează că instanţa europeană a amintit importanţa dreptului de a nu contribui la propria incriminare şi a dreptului la tăcere, drepturi ce au devenit standarde procesual – penale acceptate la nivel internaţional, cu un rol fundamental în respectarea procesului echitabil.

Curtea Constituţională constată că în privinţa dreptului la tăcere Curtea a statuat, prin Decizia nr. 999 din 7 iulie 2009, că dreptul de a păstra tăcerea – fără a fi, însă, un drept absolut – reprezintă o garanţie implicită a desfăşurării unui proces echitabil, sens în care în materie penală se coroborează cu o altă garanţie specifică referitoare la prezumţia de nevinovăţie. Aşa fiind, o eventuală recunoaştere a proprietarului vehiculului cum că el este cel care l-a condus într-un moment determinat nu poate fi convertită, în cadrul unui eventual proces ce ar avea ca obiect contestarea sancţiunii contravenţionale, într-o probă peremptorie.

Mai mult faptul că proprietarul ori deţinătorul mandatat al unui autovehicul este ţinut de obligaţia consacrată de textul legal criticat nu contravine cu nimic temeiului invocat, întrucât dreptul la un proces echitabil, aşa cum rezultă din titulatura sa, reprezintă o exigenţă a unui proces pendinte, indiferent că este în materie civilă sau penală, şi nu a eventualelor faze administrative ce îl precedă. În plus, chiar Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în jurisprudenţa sa că, din cauza înmulţirii numărului “infracţiunilor uşoare”, în special în domeniul circulaţiei rutiere, care nu presupun un comportament atât de reprobabil şi o reacţie vădită a opiniei publice specifice infracţiunilor propriu – zise, un stat are libertatea de a introduce un sistem de sancţionare sui generis aplicabil de autorităţile administrative, cu condiţia de a oferi persoanei interesate posibilitatea de a contesta decizia luată în faţa unui tribunal care oferă toate garanţiile prevăzute de art. 6 din Convenţie

Legiuitorul, contrar celor afirmate de autorul excepţiei, a urmărit să creeze cadrul legal în scopul efectuării de către poliţia rutieră a demersurilor necesare pentru aflarea adevărului, şi anume a persoanei care, în mod real, a condus, la un moment dat, respectivul autovehicul, în ipoteza în care nu există identitate de persoană între proprietarul autovehiculului şi persoana care l-a condus. Dacă nu ar fi procedat astfel, atunci ar fi fost sancţionat proprietarul autovehiculului, şi nu cel care a condus autovehiculul, exclusiv pe baza înregistrărilor mijloacelor tehnice certificate sau omologate şi verificate metrologic şi a evidenţelor administrativ – fiscale, care indică persoana proprietarului autovehiculului. În concluzie, şi în această ipoteză, este interesul proprietarului autovehiculului de a comunica identitatea persoanei căreia i l-a încredinţat.

Din aceste considerente s-a respins, ca neîntemeiată, excepţia prin Decizia nr. 532/2016 publicată în Monitorul Oficial nr. 847/2016.