Recursul în casaţie poate fi introdus de către părţi sau procuror în termen de 30 de zile de la data comunicării deciziei instanţei de apel.

Legislaţia, art. 436 C procedură penală, prevede că pot formula cerere de recurs în casaţie procurorul, în ceea ce priveşte latura penală şi latura civilă, inculpatul, în ceea ce priveşte latura penală şi latura civilă, împotriva hotărârilor prin care s-a dispus condamnarea, renunţarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei ori încetarea procesului penal, partea civilă şi partea responsabilă civilmente, în ceea ce priveşte latura civilă, iar referitor la latura penală, în măsura în care soluţia din această latură a influenţat soluţia în latura civilă.

Aceste dispoziţii au făcut obiectul unei excepţii de neconstituţionalitate iar în cele ce urmează vom analiza motivele excepţiei şi decizia Curţii Constituţionale.

Motivele excepţiei de neconstituţionalitate

Autorii excepţiei arată că au avut calitatea de avocaţi din oficiu ai părţilor civile din dosar. Prin admiterea apelului împotriva sentinţei de fond pronunţată de Judecătoria Sectorului 2, Curtea de Apel Bucureşti a stabilit onorariul autorilor excepţiei la suma de 25.000 lei pentru fiecare, iar, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) din Codul de procedură penală s-au respins, ca nefondate, apelurile declarate de autorii excepţiei împotriva încheierii de şedinţă din data de 17 octombrie 2015. Autorii excepţiei apreciază că, în calitate de avocaţi ai părţilor civile, s-au putut întemeia pe dispoziţiile art. 409 alin. (1) lit. e) şi f) din Codul de procedură penală pentru a introduce calea de atac a apelului. Cu toate acestea, deşi au suferit o vătămare în drepturile lor legitime prin decizia penală pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, referitor la onorariul cuvenit, autorii excepţiei arată că nu pot introduce calea de atac a recursului în casaţie, deoarece subiectele procesuale ce se încadrează în sfera titularilor sunt prevăzute de dispoziţiile art. 436 alin. (1) din Codul de procedură penală, iar acestea nu fac referire şi la avocaţi. Astfel, aceste dispoziţii contravin prevederilor constituţionale.

Decizia Curţii Constituţionale

Curtea a reţinut, totodată, că, aşa cum reiese şi din Expunerea de motive a Legii nr. 255/2013, prin reducerea numărului motivelor de recurs în casaţie, prevăzute la art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală, legiuitorul a urmărit, pe de o parte, degrevarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar, pe de altă parte, asigurarea specificului acestei căi extraordinare de atac. În realizarea acestui scop, au fost menţinute, ca motive ale recursului în casaţie, doar acelea care vizează îndreptarea erorilor de drept, fiind eliminate din sfera acestei instituţii şi din competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie motivele care vizau aspecte procedurale şi care au fost transformate în motive ale contestaţie în anulare, potrivit naturii acestei căi de atac.

Pentru acest motiv, Curtea a apreciat că textele criticate nu creează discriminare între titularii dreptului de a promova recurs în casaţie şi ceilalţi participanţi la procesul penal, întrucât aceştia din urmă se află, din această perspectivă, într-o situaţie juridică diferită, eventualele lor interese procesuale putând fi valorificate doar în condiţiile permise de lege.

Curtea nu a putut reţine nici încălcarea prin textele criticate a dreptului de acces liber la justiţie al celorlalţi participanţi la procesul penal, care nu se regăsesc printre titularii dreptului de a promova recurs în casaţie, prevăzuţi la art. 436 alin. (1) din Codul de procedură penală.

Prin urmare, acestea au fost motivele care au stat la baza respingerii excepţiei, ca neîntemeiată, prin Decizia nr. 490/2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 832/2016.