În legislaţie se prevede că împotriva măsurii asigurătorii luate de procuror sau a modului de aducere la îndeplinire a acesteia suspectul ori inculpatul sau orice altă persoană interesată poate face contestaţie, în termen de 3 zile de la data comunicării ordonanţei de luare a măsurii sau de la data aducerii la îndeplinire a acesteia, la judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond.

Aceste dispoziţii au fost considerate neconstituţionale, invocându-se o excepţie de neconstituţionalitate în acest sens.

Motivarea excepţiei

Potrivit ştirilor juridice s-a considerat că dispoziţiile de lege criticate încalcă principiile constituţionale privind accesul liber la justiţie, dreptul de proprietate privată şi restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, întrucât nu prevăd posibilitatea contestării soluţiei de menţinere a măsurii asigurătorii dispuse de procuror prin ordonanţa de clasare.

Se subliniază faptul că problema sechestrului asigurător este strâns legată de exercitarea dreptului de proprietate, fiind vorba de o restrângere a exerciţiului acestui drept prin dispoziţia de menţinere a indisponibilizării unor bunuri imobile. Consideră că nu este îndeplinită condiţia vizând necesitatea măsurii şi circumscrierea acesteia motivelor expres prevăzute de art. 53 din Constituţie. Astfel, nu se mai poate vorbi de justificarea măsurii pentru desfăşurarea vreunei instrucţii penale atâta timp cât se pronunţă o soluţie de netrimitere în judecată, moment în care procesul penal încetează şi se constată că cele avute în vedere iniţial nu se confirmă.

Ingerinţa analizată nu este proporţională cu cauza care a determinat-o, aşa încât menţinerea măsurii asigurătorii fără a se reglementa posibilitatea contestării acesteia la un judecător nu asigură un echilibru just între interesul public şi cel individual. În fine, dispoziţiile art. 250 alin. (1) din Codul de procedură penală nu îndeplinesc nici condiţia ca măsura să fie aplicată în mod nediscriminatoriu, având în vedere că legiuitorul prevede faptul că doar luarea măsurii poate fi contestată, nu şi menţinerea acesteia. Această diferenţă de tratament juridic este nejustificată în condiţiile în care pe parcursul urmăririi penale se iau anumite măsuri de netrimitere în judecată raportat la unele acuzaţii, existând o schimbare a situaţiei avute în vedere iniţial atât în ceea ce priveşte persoanele acuzate, cât şi cuantumul prezumtivului prejudiciu.

Motivarea Curţii

Normele procesual penale în materia măsurilor asigurătorii înfiinţate de organele penale – cu privire la cazul particular al desfiinţării (ridicării/încetării) măsurilor asigurătorii – se completează cu dispoziţiile procesual civile care reglementează cu privire la desfiinţarea măsurilor asigurătorii, la cerere, în ipotezele în care debitorul dă o garanţie reală sau personală îndestulătoare, face depunerea cu afectaţiune specială ori plăteşte creanţa, inclusiv accesoriile, astfel că, în măsura în care se face aplicarea acestora în materie penală, suspectul/inculpatul faţă de care s-a dispus instituirea unei măsuri asigurătorii poate solicita, pe parcursul procesului penal, desfiinţarea (ridicarea/încetarea) respectivei măsuri, dreptul de acces la justiţie fiind astfel garantat.

În ceea ce priveşte pretinsa încălcare, prin dispoziţiile de lege ce fac obiectul excepţiei, a art. 53 din Legea fundamentală, aceasta nu poate fi reţinută, prevederile constituţionale invocate fiind aplicabile numai în ipoteza în care există o restrângere a exercitării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, restrângere care însă nu s-a constatat.

În concluzie, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia prin Decizia nr. 542/2016 publicată în Monitorul Oficial nr. 818/2016.