Prin sentinţa civilă nr. 4199 pronunţată de Judecătorie instanţa a respins cererea formulată de creditoarea SC D SA, contradictoriu cu debitoarea SC P.T. SRL având ca obiect emiterea unei ordonanţe de plată a sumei de 11.984,18 lei reprezentând contravaloare servicii hoteliere şi a sumei de 12.003,67 lei reprezentând penalităţi pentru neîndeplinirea la termen a obligaţiilor contractuale conform facturilor.
Potrivit ştirilor juridice, pentru a ajunge la acestă decizie instanţa a observat că potrivit dispoziţiilor art. 1.270 alin. 1 C.civ. convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante, acestea fiind ţinute să îşi îndeplinească obligaţiile asumate. Conform legislaţiei, art. 1516 alin. 1 C.civ., creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligaţiei. În cadrul obligaţiilor care au ca obiect o sumă de bani, executarea în natură este întotdeauna posibilă, creditorul având un drept de gaj general asupra patrimoniului debitorului. În cazul în care obiectul litigiului îl constituie o obligaţie de a da, cum este obligaţia de a plăti o sumă de bani, creditorul are obligaţia sa dovedească existenţa acesteia, în sarcina debitorului operând o prezumţie de vinovăţie, iar dacă acesta nu dovedeşte îndeplinirea obligaţiei, se prezumă ca nerespectarea acesteia provine din vina sa, urmând a fi astfel obligat la plata de despăgubiri către creditor.
De asemenea, s-a reţinut că a fost invocată existenţa titlurilor de creanţă reprezentate de 8 facturi emise în perioada 11.11.2015-28.11.2015 ce nu poartă însă dovada însuşirii, în orice mod şi, pe cale de consecinţă, a acceptului pentru plata serviciilor prestate, apărarea invocată prin cererea de chemare în judecată privind incidenţa dispoziţiilor art. 4.1 din contract fiind caducă, pe de o parte întrucât respectiva convenţiei nu mai produce efecte, nefiind făcută dovada prelungirii termenului, iar pe de altă parte deoarece chiar creditoarea a renunţat la întemeierea pretenţiilor pe acest act.
În urma analizei înscrisurilor depuse la dosarul cauzei, instanța a apreciat că obligația pentru care creditoarea solicită somarea debitoarei nu are caracter cert, cerință obligatorie potrivit art. 1013 C.proc.civ., aspectul neexecutării obligației de plată, analizat în cadrul raporturilor dintre părți, neputându-se realiza pe calea procedurii simplificate și derogatorii a ordonanţei de plată, din interpretarea textului legal invocat, rezultând că, sub aspect probatoriu, în cadrul procedurii ordonanţei de plată nu poate fi administrată decât proba cu înscrisuri, judecătorul solicitând numai lămuriri sau explicaţii, în situaţia insuficienţei materialului probator, fără ca prin aceasta să se deschidă calea administrării unor altor categorii de dovezi.
Astfel, în contextul dispoziţiilor ce reglementează procedura ordonanţei de plată, instanţa a opinat că lipsa însuşirii facturilor nu este acoperită de comenzile efectuate de debitoare, acestea fiind insuficiente pentru a confirma poziţia de recunoaştere a certitudinii creanţei din partea acesteia.
În concluzie, pe calea procedurii speciale a ordonanţei de plată, se soluţionează neînţelegerile dintre creditor şi debitor legate de executarea de către debitor a obligației asumate, fără însă a se intra în cercetarea fondului raporturilor juridice dintre părţi.