Definirea noţiunii de expropriere a constituit una dintre preocupările autorilor de drept, dintotdeauna de când a apărut noţiunea de stat şi administrarea acestuia într-o formă sau alta, dar în folosul comun, şi a continuat evident şi în perioada actuală.

Prin stabilirea unor principii de urmat şi de respectat în cadrul procedurii de expropriere, legiuitorul a dorit asigurarea apărării proprietăţii private împotriva abuzului şi arbitrariului administraţiei publice, acesta fiind unul dintre motivele pentru care exproprierea a fost limitată în ceea priveşte scopul pentru care se poate face, bunurile care pot fi expropriate, autorităţile care pot face exproprieri şi procedura de expropriere, însă, în practică, acest deziderat a rămas greu de atins.

Din acest motiv ne întrebăm dacă instanţa are o competenţă limitată în cazul contestării dreptului de proprietate către expropriator? Vom analiza un caz practic pentru a elucida această problemă.

Caz practic

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului reclamanta SC A. SRL a chemat în judecată pe pârâţii CN B. SA – C. şi Statul Român prin D. și a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună, în temeiul Legii nr. 198/2004 şi al Legii nr. 33/1994, anularea Hotărârii de stabilire a despăgubirilor şi obligarea expropriatorului la emiterea unei noi hotărâri prin care să stabilească cuantumul despăgubirilor asupra suprafeţei expropriate la valoarea de 4,80 euro/mp. A solicitat, totodată, şi exproprierea totală a suprafeţei de teren din care s-a dispus exproprierea în cauză și obligarea pârâtului Statul Român la plata sumei ce va fi stabilită cu titlu de despăgubire pentru suprafaţa expropriată, cu cheltuieli de judecată.

Tribunalul a arătat că, la calculul despăgubirii, nu va lua în considerare sumele stabilite de experţi ca fiind necesare pentru achiziţionarea de către reclamantă a unui teren similar cu cel expropriat, întrucât din dosarul cauzei nu rezultă că, din cauza exproprierii, aceasta a fost nevoită sau intenţionează să achiziţioneze alt teren, că nu va avea în vedere „dauna pentru vânzare forțată”, câtă vreme prin expertiza efectuată în cauză a fost stabilită valoarea de piaţă a terenului expropriat, și că nu va lua în calcul nici celelalte prejudicii identificate de către experţi, apreciind că problema acordării acestora s-ar pune doar în cazul în care nu ar avea loc exproprierea totală.

Potrivit ştirilor juridice, Tribunalul a considerat însă că Legea nr. 33/1994 prevede că exproprierea se dispune de către instanţa de judecată, iar Legea nr. 255/2010 stabileşte că transferul dreptului de proprietate are loc de drept, la data emiterii actului administrativ de expropriere, deci fără intervenţia instanţei de judecată. Prin urmare, acţiunea întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 255/2010 poate avea ca obiect doar contestarea cuantumului despăgubirilor nu şi a transferului dreptului de proprietate. Însă, cererea de expropriere totală nu reprezintă o contestare a transferului dreptului de proprietate, având finalitate diferită și nu contravine niciunei dispoziţii din Legea nr. 255/2010. Totodată, art. 44 al. 3 din Constituţia României nu prevede nicio limitare, despăgubirea fiind „dreaptă” atunci când acoperă în totalitate prejudiciul suferit de cel expropriat. Or, dacă în urma unei exproprieri parţiale, porţiunea de teren rămasă nu mai poate fi utilizată potrivit destinaţiei, dreapta despăgubire, în sensul art. 44 al. 3 din Constituţia României, impune exproprierea totală a celui păgubit.

Cu privire la cheltuielile de judecată, tribunalul a reținut că, din interpretarea art. 38 din Legea nr. 33/1994 rezultă că, indiferent de culpa procesuală, cheltuielile pentru realizarea exproprierii, inclusiv cele efectuate în procedura judiciară, se suportă de către expropriator; în consecință, a obligat pârâtul Statul Român să plătească reclamantei suma de 1.500 lei, achitată de aceasta cu titlu de onorariu provizoriu de expert, precum și să plătească fiecărui expert câte 700 lei, reprezentând diferenţă de onorariu de expert.

Împotriva acestei decizii s-a făcut recurs. Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât faptul că, întrucât legea nu distinge între motivele pentru care persoana expropriată ar putea contesta transferul dreptului de proprietate, atunci,  prin contestarea dreptului transferului dreptului de proprietate către expropriator, se înțelege și contestarea întinderii obiectului asupra căruia acest transfer poartă. Așadar, sesizarea instanței de judecată de către expropriat poate fi făcută exclusiv în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate, astfel cum în mod expres prevede art. 22 alin. (1) din Legea nr. 255/2010: „Expropriatul nemulţumit de cuantumul despăgubirii prevăzute la art. 19 se poate adresa instanţei judecătoreşti competente (…), fără a putea contesta transferul dreptului de proprietate către expropriator asupra imobilului supus exproprierii, iar exercitarea căilor de atac nu suspendă efectele hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii şi transferului dreptului de proprietate”.

În concluzie, prin raportare la ştirile juridice, nici o dispoziție a Legii nu permite instanței de judecată ca, la cererea unei persoane ce pretinde că terenul ce-i aparține ar trebui expropriat, să se substituie autorității executive și să efectueze sau să înlocuiască, prin hotărâre judecătorească, procedura exproprierii. În consecință, competențele instanței sunt limitate, în ipoteza în care este sesizată de persoana expropriată, exclusiv la cenzurarea cuantumului despăgubirilor acordate pentru imobilul ce-i aparține.