Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost sesizată pentru a se pronunţa asupra dezlegării unor chestiuni de drept cu referire la admisibilitatea acţiunii pentru pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de act autentic de vânzare – cumpărare a unui teren intravilan, în situaţia în care bunul imobil ce face obiectul promisiunii bilaterale de vânzare – cumpărare nu este înscris în cartea funciară, astfel cum rezultă din coroborarea dispoziţiilor art. 57 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, cu modificările şi completările ulterioare, art. 35 alin. (1) şi art. 36 alin. (2) din Legea cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996, republicată (3), cu modificările şi completările ulterioare, art. 2 alin. (1) din Legea nr. 17/2014 privind unele măsuri de reglementare a vânzării – cumpărării terenurilor agricole situate în extravilan şi de modificare a Legii nr. 268/2001 privind privatizarea societăţilor comerciale ce deţin în administrare terenuri proprietate publică şi privată a statului cu destinaţie agricolă şi înfiinţarea Agenţiei Domeniilor Statului, cu modificările şi completările ulterioare, art. 885 alin. (1), art. 887 alin. (1), art. 1.676, art. 1.279 alin. (3) şi art. 1.669 din Codul civil.

Care este situaţia de fapt?

Prin Cererea înregistrată la data de 16 octombrie 2014 pe rolul Judecătoriei, reclamantul V.V.L. a chemat în judecată pe pârâtul Ş.C., solicitând să se constate că între părţi a intervenit vânzarea – cumpărarea unui teren arabil intravilan, cu suprafaţa şi locaţia determinate prin cerere, şi să se pronunţe o hotărâre care să ţină loc de act autentic de vânzare – cumpărare. Pârâtul a depus întâmpinare, prin care a recunoscut că a încheiat cu reclamantul o promisiune de vânzare – cumpărare privind terenul litigios, susţinând însă că la data încheierii promisiunii părţile s-au obligat să suporte în cote egale cheltuielile privind intabularea terenului, obligaţie pe care reclamantul nu şi-a mai îndeplinit-o, şi că reclamantul a fost de acord ca terenul să rămână în posesia sa încă un an de la încheierea acestui act.

De asemenea, pârâtul a susţinut că atunci când l-a înştiinţat pe reclamant că urmează să întocmească documentaţia cadastrală şi să achite jumătate din cheltuieli, acesta a refuzat, astfel că la data la care a fost convocat să se prezinte la notariat nu era posibilă întocmirea actului în formă autentică, datorită lipsei documentaţiei cadastrale. A arătat că s-a oferit să îi restituie reclamantului preţul vânzării în condiţiile în care nu mai este de acord să participe la cheltuielile pentru intabularea terenului, dar acesta a refuzat.

S-a dispus, din oficiu, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept referitoare la admisibilitatea acţiunii privind pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de act autentic de vânzare – cumpărare pentru un teren intravilan, în situaţia în care acesta nu este înscris în cartea funciară.

Decizia ICCJ

Potrivit ştirilor juridice, raportat la dispoziţiile legale menţionate mai sus, ţinând cont inclusiv de prevederile art. 1.179 din Codul civil (referitoare la condiţiile esenţiale pentru validitatea contractului), prin pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare – cumpărare instanţa suplineşte doar lipsa consimţământului părţii care refuză nejustificat încheierea contractului promis, iar nu şi lipsa altor condiţii care nu au fost îndeplinite şi fără de care încheierea contractului autentificat în faţa notarului nu ar putea avea loc, cum ar fi întocmirea documentaţiei de carte funciară.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept constată că argumentele oferite de instanţa de trimitere sunt insuficiente pentru a reţine că încheierea de sesizare este motivată cu privire la îndeplinirea condiţiei din art. 519 din Codul de procedură civilă privind ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei.
De asemenea, din încheierea de sesizare lipseşte total argumentarea admisibilităţii sesizării instanţei supreme sub aspectul îndeplinirii condiţiei noutăţii chestiunii de drept, instanţa de trimitere limitându-se să afirme că problema de drept este nouă, fără nicio referire la criteriile de determinare a caracterului de noutate. Din aceste considerente ICCJ a respins, ca inadmisibilă, sesizarea fosrmulată prin Decizia nr. 21/2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 774/2016.

Astfel, atunci când argumentele oferite de instanţa de trimitere sunt insuficiente pentru a reţine că încheierea de sesizare este motivată cu privire la îndeplinirea condiţiei din art. 519 din Codul de procedură civilă privind ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei, ICCJ nu poate decât să respingă această sesizare.