Este important ca atunci când introducem o acţiune în faţa instanţei de judecată să avem în vedere competenţa acesteia. Instanţa este obligată ca la primul termen de judecată să verifice şi să stabilească dacă instanţa sesizată este competentă general, material şi teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de şedinţă temeiurile de drept pentru care constată competenţa instanţei sesizate.
Legislaţia, art. 132 C. de procedură civilă, prevede că atunci când în faţa instanţei de judecată se pune în discuţie competenţa acesteia, din oficiu sau la cererea părţilor, ea este obligată să stabilească instanţa judecătorească competentă ori, dacă este cazul, un alt organ cu activitate jurisdicţională competent. Dacă instanţa se declară competentă, va trece la judecarea pricinii iar dacă instanţa se declară necompetentă, hotărârea nu este supusă niciunei căi de atac, dosarul fiind trimis de îndată instanţei judecătoreşti competente sau, după caz, altui organ cu activitate jurisdicţională competent. Această din urmă prevedere a constituit subiectul unei excepţii de neconstituţionalitate.
Ce s-a susţinut în motivarea excepţiei?
S-a susţinut că împotriva hotărârii de declinare pe motiv de necompetenţă teritorială trebuie să existe cale de atac, pentru ca justiţiabilul vătămat de o astfel de hotărâre, dată de multe ori de către judecător în mod abuziv, să aibă un remediu pentru înlăturarea abuzurilor. S-a mai arătat că textul legal criticat este neconstituţional şi în raport cu normele europene şi internaţionale privind accesul la justiţie, întrucât cauzele vor fi soluţionate aproape de sediul entităţii de stat, dar departe de domiciliul cetăţeanului.
Textul de lege criticat conduce la o inechitate prin desfăşurarea cauzei cetăţeanului departe de domiciliul său, iar judecătorii, la adăpostul acestuia text legal, declină cauza prin admiterea inechitabilă a excepţiei de necompetenţă teritorială, dar fără a soluţiona contraargumentele invocate de reclamant împotriva excepţiei ridicate de entitatea de stat.
Se mai arată că textul legal criticat este neconstituţional, dar şi absurd în raport cu normele europene şi internaţionale privind accesul la justiţie, acces real, nu doar formal, întrucât în astfel de procese în materia serviciilor publice legea favorizează statul, ducând procesele rapid şi fără nicio cale de atac la îndemâna cetăţeanului departe de domiciliul acestuia, dar foarte aproape de sediul entităţii de stat, protejându-se statul.
Soluţia Curţii Constituţionale
Intenţia legiuitorului prin adoptarea prevederilor de lege criticate a fost aceea de a se asigura celeritatea judecării cauzelor, prin împiedicarea tergiversării lor ca urmare a exercitării abuzive a căii de atac a recursului împotriva hotărârilor judecătoreşti de declinare a competenţei, raţiunea eliminării căii de atac a recursului împotriva hotărârii de declinare a competenţei fiind aceea de a permite ajungerea cauzei într-un timp cât mai scurt în faţa instanţei competente să soluţioneze litigiul dedus judecăţii. Curtea a mai reţinut, de asemenea, că hotărârea instanţei de declinare a competenţei este rezultatul unui act de administrare a justiţiei prin care se urmăreşte desfăşurarea în condiţii de legalitate a procesului, de care beneficiază toate părţile, indiferent de calitatea lor procesuală. Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia prin Decizia nr. 410/2016 publicată în Monitorul Oficial nr. 714/2016.
Ştirile juridice ne arată că mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia presupun şi instituirea regulilor de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, legiuitorul, în virtutea rolului său constituţional putând stabili, prin lege, procedura de judecată.