Clauzele neuzuale din contracte a pus sub semnul întrebării principiul libertăţii contractuale şi s-a considerat că acesta poate fi deturnat în favoarea părţii care deţine o poziţie de negociere superioară şi care abuzează de poziţia sa, obţinând clauze contractuale derogatorii de la regimul de drept comun. 

În legislaţie, art. 1203 C. civil, prevede că acestea reprezintă clauzele standard care prevăd în folosul celui care le propune limitarea răspunderii, dreptul de a denunţa unilateral contractul, de a suspenda executarea obligaţiilor sau care prevăd în detrimentul celeilalte părţi decăderea din drepturi ori din beneficiul termenului, limitarea dreptului de a opune excepţii, restrângerea libertăţii de a contracta cu alte persoane, reînnoirea tacită a contractului, legea aplicabilă, clauze compromisorii sau prin care se derogă de la normele privitoare la competenţa instanţelor judecătoreşti nu produc efecte decât dacă sunt acceptate, în mod expres, în scris, de cealaltă parte.

Caz practic. Interpreatarea art. 1203 C. civil

S-a susţinut, în cauză, că în concepţia dispoziţiilor articolului 1203 Cod civil, clauzele neuzuale sunt” clauzele  standard […] sau care prevăd în detrimentul celeilalte părţi […] legea aplicabilă, clauzele compromisorii sau prin care se derogă de la normele privitoare la competenţa instanţelor judecătoreşti” şi care „nu produc efecte decât dacă sunt acceptate, în mod expres, în scris, de cealaltă parte”.
În cauză, însă, contractul a  fost valabil încheiat în forma ofertei urmate de acceptare, inclusiv sub aspectul clauzei privind legea aplicabilă cât şi jurisdicţia, astfel încât, dat fiind, raportul juridic încheiat în această formă, nu sunt aplicabile dispoziţiile articolului 1203 din Codul Civil.

Prin încheierea din 21.04.2015, pronunţate de Tribunal în dosarul nr.1624/93/2014  a fost admisă excepţia necompetenţei instanţelor romane invocată de chemata în garanţie SC D.L SA şi s-a acordat termen la data de 16.06.2015 F 24 cu citarea părţilor, pentru a pune în discuţia părţilor disjungerea cererii de chemare în garanţie.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut următoarele:
La data de 11.07.2014 reclamanta a depus la dosar cerere de chemare în garanţie a numitelor SC D SA şi SC S. T. SRL.
La data de 10.09.2014 chemata în garanţie SC D SA a depus întâmpinare la cererea de chemare în garanţie formulată de reclamantă în care a invocat excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului.
În susţinerea excepţiei a arătat că respectivul contract încheiat între părţi conţine art. 7 („Competenţa”), o clauză compromisorie, potrivit căreia, contractul va fi interpretat în conformitate cu legile din Spania iar orice litigiu în legătură cu acest contract va fi soluţionat de Curtea din Bibao – Spania.
Deliberând asupra excepţiei necompetenţei generale  a instanţelor din România , instanţa constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 11.07.2014 reclamanta a arătat că, în ipoteza admiterii cererii reconvenţionale, înţelege să cheme în garanţie societăţile D SA şi S T S RL în calitate de producători ai echipamentelor vândute de reclamată pârâtei. În motivarea cererii de chemare în garanţie reclamanta a arătat că a încheiat cu D SA un contract de vânzare cumpărare. Contractul a fost încheiat la distanţă în temeiul ofertei transmise de chemata în garanţie şi al acceptării ofertei de către reclamantă.
Potrivit ştirilor juridice şi clauzelor contractului de vânzare cumpărare încheiat între reclamantă şi chemata în garanţie părţile au convenit ca legea contractului să fie legea spaniolă iar eventualele litigii de natură contractuală să fie soluţionate de instanţele competente din Bilbao Spania.
Tribunalul nu a primit apărările reclamantei având în vedere că acordul de voinţă al acesteia cu privire la toate clauzele contractului este exprimat în mod expres şi neechivoc prin corespondenţa purtată cu D SA, corespondenţă ce a fost depusă la dosar chiar de reclamantă în susţinerea cererii de chemare în garanţie. De asemenea apreciază că reclamanta nu a făcut dovada că s-ar fi aflat într-o poziţie de inferioritate ori că ar fi semnat un contract de adeziune având în vedere că cele două părţi sunt societăţi comerciale, obiectul contractului a fost reprezentat de bunuri mobile ce puteau fi achiziţionate şi de la alţi producători, între reprezentanţii societăţilor a avut loc o corespondenţă considerabilă, toate clauzele contractului au fost redactate cu aceleaşi caractere, inclusiv clauza atributivă de competenţă.

În motivarea recursului se arată în esenţă că instanţa de judecată a făcut aplicarea greşită a dispoziţiilor de drept material ale art. 1.203 C. Civil.
Astfel, se susţine, prima instanţă a respins, în mod greşit, apărarea recurentei privind nevalabilitatea clauzei atributive de competenţă teritorială inserată în Contractul încheiat între recurenta şi D, deşi aceasta avea caracter neuzual şi nu a fost acceptată în mod expres de recurentă, conform exigenţelor legale.
Împrejurarea că argumentele instanţei se caracterizează prin sinteza raţionamentelor juridice avute în vedere în analiza fiecărui demers procesual iniţiat de fiecare dintre părţile implicate, nu echivalează cu o „ insuficientă motivare”, atâta timp cât aceasta este inteligibilă, nu conţine omisiuni vădite. Aşadar, Curtea reţine că din perspectiva obligaţiei judecătorului de motivare a hotărârii, hotărârea nu trebuie să reprezinte un răspuns concret şi detaliat la toate afirmaţiile, negările sau contestările în raport cu partea adversă, dacă din întreaga economie a textului considerentelor, se înţelege răspunsul la fiecare dintre acestea. Cu atât mai mult cu cât, aşa cum reţinea şi Curtea, unele dintre susţineri, deşi în aparenţă diferite, se circumscriu aplicabilităţii sau inaplicabilităţii aceloraşi texte legale, dar, eventual cuprind teze diferite.
Având în vedere toate aceste considerente, Curtea a respins recursul ca nefondat.