Măsura preventivă privativă de libertate poate fi prelungită în cursul urmăririi penale. În acest sens legislaţia, art. 235 C. de procedură penală, prevede că propunerea de prelungire a arestării preventive împreună cu dosarul cauzei se depun la judecătorul de drepturi şi libertăţi cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive. 

Potrivit art. 234 alin. 2 Cod procedură penală, ceea ce este de analizat de către judecătorul de drepturi şi libertăţi investit cu soluţionarea unei propuneri privind prelungirea duratei măsurii arestării preventive în cursul urmăririi penale este împrejurarea dacă temeiurile de fapt şi de drept avute în vedere la luarea măsurii arestării se menţin şi impun în continuare privarea de libertate sau dacă au intervenit temeiuri noi care să impună în continuare cercetarea inculpatului în stare de arest preventiv.

Prin raportare la ştirile juridice o prima condiţie ce trebuie avută în vedere când se examinează legalitatea şi temeinicia propunerii de prelungire a măsurii preventive este aceea dacă sunt indicii temeinice ca persoana în cauza a săvârşit o fapta prevăzută de legea penală şi sancţionată cu închisoarea; exista indicii temeinice atunci când din datele existente rezulta presupunerea ca persoana fata de care se efectuează urmărirea penală a săvârşit fapta imputata. De exemplu sunt îndeplinite cerinţele art. 223 alin. 2 Cod procedură penală atunci când în cauză există date ca inculpatul a comis o faptă pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani ori mai mare şi există probe certe că lăsarea acestuia în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publica.

Aceste dispoziţii ale legii interne sunt în concordanţă cu art. 5 paragraful 1 lit. c din CEDO, care condiţionează legalitatea privării de libertate a unei persoane de existenţa unor motive verosimile de a bănui că persoana care urmează a fi lipsită de libertate a săvârşit o infracţiune. În accepţiunea Curţii Europene a Drepturilor Omului prin motive verosimile se înţeleg date, informaţii de natură a convinge un observator obiectiv că este posibil ca persoana respectivă să fi săvârşit infracţiunea respectivă. Aceste date nu trebuie să aibă aceeaşi forţă cu cele necesare pentru a justifica o condamnare sau pentru a formula o acuzare, nefiind necesar ca persoana să fie într-un final, acuzată sau trimisă în judecată.

Aşadar, atât în lumina reglementărilor interne în materia arestării preventive, cât şi a celor cuprinse în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, judecătorul nu trebuie să analizeze realitatea conflictului de drept penal, respectiv existenţa faptei şi vinovăţia făptuitorului, ci doar existenţa unor date care să justifice presupunerea că persoana faţă de care se solicită luarea măsurii preventive sau prelungirea acesteia a comis o faptă de natură penală.

Potrivit interpretării date de Curtea Constituţională a României prin considerentele Deciziei nr. 336/30.04.2015 publicate în Monitorul Oficial nr. 342/19.05.2015- considerente obligatorii, conform art. 147 alin. 4 din Constituţia României şi Deciziilor nr. 1/1995, 1415/2009, 414/2010 ale Curţii Constituţionale a României, de la data publicării Deciziei în Monitorul Oficial al României – termenul de 5 zile prevăzut de art. 235 alin. 1 Cod procedură penală este un termen procedural, de regresiune, peremptoriu, a cărui nerespectare atrage decăderea procurorului din exerciţiul dreptului de a depune propunerea de prelungire a duratei arestării preventive şi nulitatea absolută a actului făcut peste termen.

În concluzie, nerespectarea termenului de 5 zile atrage decăderea procurorului din exerciţiul dreptului de a depune propunerea de prelungire a duratei arestării preventive.