Potrivit legii sale de organizare şi funcţionare, Curtea Constituţională este unica autoritate de jurisdicţie constituţională în România, iar scopul său este garantarea supremaţiei Constituţiei. Realizarea acestui scop are loc, în principal, prin îndeplinirea de către Curtea Constituţională a atribuţiilor sale de control al constituţionalităţii legilor, fie de control a priori, constând în soluţionarea obiecţiilor de neconstituţionalitate a legilor înainte de promulgarea acestora, fie de control a posteriori, constând în soluţionarea excepţiilor de neconstituţionalitate, ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti cu privire la neconstituţionalitatea legilor şi a ordonanţelor. În oricare dintre aceste forme de control, Curtea Constituţională are de verificat, la sesizarea unor subiecţi determinaţi prin Constituţie şi prin legea sa organică, dacă o anumită lege sau ordonanţă ori o anumită sau anumite dispoziţii din acestea sunt sau nu sunt în concordanţă cu anumite dispoziţii sau principii ale Constituţiei sau ale tratatelor internaţionale care, ratificate fiind de Parlament, fac parte din dreptul intern.
Ştirile juridice ne arată că în vederea sesizării Curţii Constituţionale, instanţa este datoare să verifice îndeplinirea condiţiilor cerute de lege, iar prima dintre acestea priveşte calitatea de parte în proces a persoanei care ridică excepţia. Lipsa calităţii de parte în proces face ca excepţia de neconstituţionalitate astfel ridicată să fie inadmisibilă.
Excepţia de neconstituţionalitate trebuie să privească o lege sau o ordonanţă sau o dispoziţie dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, de care depinde soluţionarea cauzei. Neîndeplinirea acestor condiţii constituie cauză de inadmisibilitate a excepţiilor de neconstituţionalitate astfel ridicate. Dacă excepţia priveşte o hotărâre a Guvernului, un ordin al unui ministru sau alt act emis în aplicarea legii, ea este contrară prevederilor art.144 lit.c) din Constituţie şi celor ale art.23 alin.(1) din Legea nr.47/1992, iar potrivit alin.(6) al aceluiaşi articol din lege instanţa de judecată trebuie să o respingă ca fiind inadmisibilă, printr-o încheiere motivată, fără a mai sesiza Curtea Constituţională. Întrucât instanţa de judecată nu a aplicat aceste dispoziţii legale, Curtea urmează să respingă excepţia ca fiind inadmisibilă.
În ceea ce priveşte cerinţa ca legile, ordonanţele sau dispoziţiile din acestea să fie în vigoare, pentru a putea constitui subiect al excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea Constituţională a respins, în mod constant, ca fiind inadmisibile excepţiile privitoare la dispoziţii legale abrogate. S-a considerat că aprecierea constituţionalităţii unor norme juridice abrogate este incompatibilă nu numai cu scopul şi funcţionalitatea contenciosului constituţional, dar şi cu principiul neretroactivităţii legii consacrat în art.15 din Constituţie. Alteori, Curtea Constituţională a decis că nu este competentă să soluţioneze o excepţie de neconstituţionalitate care vizează o dispoziţie legală abrogată.
Caz practic
Prin Decizia nr. 538/2016 publicată în Monitorul Oficial nr. 702/2016 Curtea Constituţională a respins, ca inadmisibilă, excepţia.
Prin excepţia invocată autoarea acesteia arată, în esenţă, că, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 188/1999, s-a dispus cu privire la dreptul de proprietate asupra imobilului a cărui revendicare se cere, imobil care nu s-a aflat niciun moment în proprietatea statului şi nici în proprietatea Societăţii “Bucureşti” – S.A., societate înfiinţată în temeiul Legii nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 98 din 8 august 1990, cu modificările ulterioare.
Curtea Constituţională a constatat că nu are competenţa de a examina situaţia de fapt, întrucât instanţelor judecătoreşti le revine rolul de a clarifica împrejurările de fapt, instanţa de contencios constituţional fiind învestită prin Legea fundamentală cu competenţa de a aprecia asupra concordanţei dintre prevederile legilor şi ordonanţelor şi dispoziţiile ori principiile constituţionale. Dacă ar exercita controlul de constituţionalitate prin prisma situaţiilor de fapt particulare, specifice fiecărui litigiu aflat pe rolul instanţelor judecătoreşti în cursul soluţionării cărora se ridică excepţii de neconstituţionalitate, Curtea Constituţională s-ar substitui instanţei de judecată, riscând să realizeze, astfel, o intruziune în atributele autorităţii judecătoreşti.
În concluzie Curtea Constituţională a respins ca fiind inadmisibile excepţiile de neconstituţionalitate având ca obiect dispoziţii legale de care nu depinde soluţionarea cauzei. S-a precizat că instanţa de contencios constituţional este competentă să se pronunţe numai asupra constituţionalităţii unor dispoziţii legale de care depinde soluţionarea cauzei.