Toate deciziile care trebuiesc luate în diferite domenii care privesc copiii, trebuie luate cu respectarea interesului superior al copiilor. Luarea deciziilor privitoare la copil, fie că deciziile se iau de părinți împreună în cadrul procedurii notariale, fie că se iau de către instanţă în cadrul procedurii judiciare trebuie să aibă în vedere acest aspect. Tot astfel, și în mediere, în luarea deciziilor cu privire la părinți, mediatorul are obligația de a informa părțile și de a le sprijini în luarea deciziilor ținând cont de interesul superior al copiilor lor.

Cu alte cuvinte, în luarea deciziilor privind copiii trebuie să avem în vedere permanent nevoile copilului, trebuie să ţinem cont şi de opinia lui (în funcţie de vârstă şi maturitate) dar şi de capacitatea părinţilor de a răspunde nevoilor copiilor lor.

Legislaţia, Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului conţine reglementări care stabilesc că părintele are dreptul să menţină legături personale cu copilul său, de la naştere până la împlinirea vârstei de 18 ani, după un program fixat prin lege.

S-a considerat că această prevedere încalcă prevederile constituţionale deoarece Parlamentul nu a prevăzut prin lege un program de vizitare. Fixarea unui program de vizitare prin lege ar putea degreva instanţele judecătoreşti de procesele privind stabilirea programului de vizitare a minorului. Astfel, dispoziţiile de lege criticate contravin art. 1 alin. (4) şi (5) din Constituţie, prin delegarea unei competenţe ce aparţine în exclusivitate legiuitorului către judecători. Autorul excepţiei consideră că dispoziţiile de lege criticate contravin şi art. 16 alin. (1) şi (2) din Constituţie, deoarece judecătorii acordă un număr diferit de ore părinţilor în cadrul programului de vizitare, în alte dosare acordând 2.376 ore pe an. Autorul excepţiei mai susţine că dispoziţiile de lege criticate contravin şi art. 22 din Constituţie, deoarece îi încalcă integritatea psihică, art. 29 din Constituţie, întrucât judecătorul care stabileşte un program de vizitare a minorului încalcă libertatea conştiinţei, art. 30 din Constituţie, deoarece încalcă libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor, art. 48 alin. (1) din Constituţie, deoarece judecătorul i-a încălcat dreptul şi îndatorirea de a asigura creşterea, educaţia şi instruirea copilului, art. 61 şi art. 73 din Constituţie, deoarece Parlamentul nu a legiferat un program de vizitare şi art. 124 din Constituţie, întrucât competenţa constituţională exclusivă a legiuitorului organic de a reglementa în domeniul legislativ este transmisă unei autorităţi unipersonale din puterea judecătorească, judecătorul emiţând hotărâri cu putere de lege.

Menţionăm faptul că nu toate excepţiile invocate sunt şi admisibile. În cazul de faţă ne aflăm în prezenţa unui caz de inadmisibilitate deoarece toate aspectele invocate de acesta cu privire la stabilirea programului de vizitare a minorului nu privesc aspecte de constituţionalitate ci vizează chestiuni ce ţin de aplicarea legii la cazul dedus judecăţii, şi anume la dreptul copilului care nu locuieşte la unul dintre părinţii săi de a avea legături personale cu acesta, instanţa ţinând cont de principiul interesului superior al copilului. Ştirile juridice ne arată că autorul excepţiei critică faptul că legea nu prevede un program fix de exercitare a dreptului de a avea legături personale cu copilul, ceea ce nu poate fi primit, întrucât instanţele aplică legea, iar legea – având aplicabilitatea generală – nu poate stabili o soluţie concretă pentru cazurile deduse judecăţii instanţelor. Excepţia a fost respinsă, ca inadmisibilă, prin Decizia nr. 573/2016 publicată în Monitorul Oficial nr. 699/2016.

Concluzionăm că trebuie să fim atenţi în invocarea unei excepţii de neconstituţionalitate la admisibilitatea acesteia, deoarece aşa cum am mai menţionat în articolele anterioare nu toate excepţiile invocate în faţa instanţei supreme sunt şi admisibile.