Taxele judiciare de timbru se datorează de către persoanele fizice şi juridice care recurg la un serviciu prestat de către instanţele judecătoreşti precum şi de către Ministerul Justiţiei şi Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Legislaţia, art. 31 din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, determinarea cuantumului taxelor judiciare de timbru pentru acţiunile şi cererile introduse la instanţele judecătoreşti se face de către instanţa de judecată. Iar în cererile având ca obiect dreptul de proprietate sau un alt drept real asupra unui imobil, taxa de timbru se calculează în funcţie de valoarea impozabilă a bunului imobil. Dacă valoarea impozabilă este contestată sau apreciată de instanţă ca vădit derizorie, taxarea cererilor se va face prin raportare la grilele notariale cuprinzând valorile orientative ale proprietăţilor imobiliare. Faptul că se face trimitere la valoarea imobilului stabilită în grilele notarilor publici au adus mai multe critici şi au constituit subiectul unei excepţii de neconstituţionalitate.

Se suţine că textul criticat, care face trimitere la valoarea imobilului stabilită în grilele notarilor publici pentru determinarea taxei de timbru, creşte artificial costurile unui proces pentru reclamant, obligându-l pe acesta la plata unei taxe de timbru în cuantum mărit, ştiut fiind că valorile imobilelor din grilele notarilor publici sunt mai mari decât valoarea de piaţă a imobilului respectiv. Apreciază că această prevedere diferă de reglementările cuprinse în Codul de procedură civilă, invocând în acest sens art. 104 alin. (2) din acest act normativ, potrivit căruia “în cererile având ca obiect un drept de proprietate sau alte drepturi reale asupra unui imobil, valoarea lor se determină în funcţie de valoarea impozabilă, stabilită potrivit legislaţiei fiscale”, iar în cazul în care valoarea impozabilă nu este stabilită sunt aplicabile dispoziţiile art. 98 din Codul de procedură civilă.

Curtea Constituţională a constatat că cerinţa plăţii taxelor judiciare de timbru în procedurile civile, pentru acţiunile introduse, nu poate fi privită ca o restricţie a dreptului de acces la instanţele judecătoreşti incompatibilă “per se” cu art. 6 paragraful 1 din Convenţie, care consacră dreptul la un proces echitabil. De altfel, la finalul procesului judiciar sarcina suportării cheltuielilor judiciare, inclusiv a celor constând în plata taxelor de timbru, revine persoanei care a căzut în pretenţii sau care, în cauzele nelitigioase, a beneficiat de prestaţiile efectuate, în condiţiile legii, de organele de justiţie.

În realitate se doreşte modificarea soluţiei legislative actuale cuprinsă în textul criticat din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013, în sensul că ar trebui, ca şi în cazul determinării taxei judiciare de timbru, legiuitorul să adopte soluţia din Codul fiscal, în sensul de a abandona raportarea la grilele notarilor publici pentru impozitarea construcţiilor la transferul dreptului de proprietate prin acte juridice între vii, în favoarea valorii declarate de părţi în actul juridic translativ de proprietate. Or, Curtea constată că o critică astfel formulată este inadmisibilă, având în vedere prevederile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora Curtea se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului.

În concluzie, potrivit ştirilor juridice, pentru stabilirea taxei judiciare de timbru urmează să fie avute în vedere dispoziţiile şi categoriile de acţiuni folosite de legea specială, în timp ce pentru determinarea competenţei materiale după valoare şi, implicit, a căilor de atac ce se pot exercita împotriva hotărârilor judecătoreşti pronunţate în cauzele civile şi comerciale se va avea în vedere natura dreptului care fundamentează acţiunea, particularizând-o şi transferându-i din caracterele sale.