Legislaţia penală prevede, în art. 438 alin. 1 lit. 12 C. de procedură penală, faptul că o hotărâre poate fi supusă casării dacă s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege. Ne întrebăm dacă se încadrează în acest caz şi situaţia în care a avut loc împăcarea părţilor? În acest sens ne vom îndrepta atenţia spre un caz practic.

Inculpata a criticat decizia atacată raportată la împrejurarea că instanţa de apel, contrar Deciziei Curţii Constituţionale nr. 508/2014, a ignorat declaraţia notarială prin care persoana vătămată C. arată că s-a împăcat cu aceasta, depusă la primul termen de judecată în calea de atac a apelului, reiterată personal de persoana vătămată în faţa instanţei de apel, la cel de-al doilea termen de judecată şi nu a dispus încetarea procesului penal pentru infracţiunea de tentativă la înşelăciune (persoană vătămată C.), potrivit dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. g) C. proc. pen. raportat la art. 244 alin. (3) C. pen, care pot fi consultate pe portalele juridice.

Examinând recursul în casaţie, se constată că în cuprinsul acestuia se formulează obiecţiuni care nu se subsumează cazului de recurs în casaţie invocat, respectiv critici ce vizează în realitate modul de aplicare al pedepsei, al cărei cuantum ar fi fost mai redus, dacă nu s-ar fi reţinut în sarcina inculpatei A. şi tentativa la înşelăciune (persoană vătămată C.).

Natura criticilor formulate de recurentă ţine de fondul cauzei, de aprecierea instanţei cu privire la incidenţa unei cauze de încetare a procesului penal. Toate aceste aspecte reprezintă chestiuni care vizează temeinicia hotărârii de condamnare, iar nu conformitatea hotărârii atacate cu dispoziţiile legii. Încetarea procesului penal în cazul infracţiunilor pentru care împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală poate fi dispusă de instanţă numai atunci când aceasta constată nemijlocit acordul de voinţă al inculpatului şi al persoanei vătămate de a se împăca total, necondiţionat şi definitiv, exprimat în şedinţa de judecată.

Prin urmare, solicitarea recurentei inculpate de a se lua act de împăcarea părţilor intervenită în faza apelului – declaraţia notarială fiind depusă la termenul la care instanţa a rămas în pronunţare – nu poate fi supusă analizei în cadrul acestui caz de recurs în casaţie. De altfel, critica apărării ar putea fi invocată şi valorificată într-o altă cale extraordinară de atac, cea a contestaţiei în anulare, întemeiată pe cazul prevăzut de art. 426 lit. b) C. proc. pen.

În cazul de faţă nu ne aflăm în faţa unui veritabil caz de recurs în casaţie, ca urmare instanţa a respins ca nefondat recursul în casaţie invocat. Trebuie să avem în vedere faptul că sunt strict prevăzute de lege cazurile în care se poate invoca recursul în casaţie.