Legislaţia românescă în domeniul prevenirii şi combateri evaziunii fiscale prevede că în cazul în care ca urmare a săvârşirii unei infracţiuni de evaziune fiscală dacă nu se pot stabili, pe baza evidenţelor contribuabililor, sumele care se datorează bugetului general consolidat, vor fi determinate de organul competent potrivit legii, prin estimare, în condiţiile Codului de procedură fiscală. Aceste prevederi sunt reglementate în art. 14 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale , publicată în Monitorul Oficial nr. 672/2005. S-au adus mai multe critici acestor prevederi invocându-se şi o excepţie de neconstituţionalitate în acest sens.

În motivarea excepţiei s-a susţinut că dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 241/2005 încalcă prevederile constituţionale ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări, ale art. 21 alin. (1) – (3) privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, ale art. 52 alin. (1) şi (2) referitor la dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică şi ale art. 148 alin. (2) privind prioritatea tratatelor constitutive ale Uniunii Europene şi a celorlalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu faţă de dispoziţiile contrare din legile interne prin raportare la prevederile art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil, din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, şi ale art. 20 referitor la egalitatea în faţa legii, din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, în condiţiile în care dispoziţiile de lege criticate se interpretează în sensul că ANAF se poate constitui parte civilă în cauza penală privind infracţiunea de evaziune fiscală fără a exista un raport de inspecţie fiscală şi o decizie de impunere prin care să stabilească obligaţiile fiscale.

Curtea Constituţională a constatat faptul că nu formulează veritabile critici de neconstituţionalitate cu privire la dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 241/2005, ci este nemulţumită, în realitate, de modul de interpretare şi aplicare a acestui text de lege de către procuror şi instanţa de judecată, pe motiv că, în cauză, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală s-a constituit parte civilă în faţa instanţei de judecată, la solicitarea parchetului, fără a efectua o estimare, în condiţiile Codului de procedură fiscală, a sumelor datorate bugetului general consolidat, ceea ce ar fi presupus întocmirea unui raport de inspecţie fiscală şi emiterea unei decizii de impunere. A răspunde criticilor autoarei excepţiei în această situaţie ar însemna o ingerinţă a Curţii Constituţionale în activitatea de judecată, ceea ce ar contraveni prevederilor art. 126 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege. Ca atare, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 241/2005 este inadmisibilă şi va fi respinsă ca atare prin Decizia nr. 444/2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 686/2016.

Ştirile juridice ne-au atras atenţia asupra faptului că eventualele greşeli de aplicare a legii nu pot constitui, motive de neconstituţionalitate a dispoziţiilor de lege criticate şi, prin urmare, nu intră sub incidenţa controlului de constituţionalitate exercitat de Curte, ci sunt de competenţa instanţei de judecată învestite cu soluţionarea litigiului, respectiv a celor ierarhic superioare în cadrul căilor de atac prevăzute de lege.