Dacă ne raportăm la legislaţia actuală există un aşa anumit drept de retenţie care îşi găseşte reglementarea în art. 2495 – 2499 C. civil.

Ce prevede acesta?

Dreptul de retenţie prevede faptul că cel care este dator să remită sau să restituie un bun poate să îl reţină cât timp creditorul nu îşi execută obligaţia sa izvorâtă din acelaşi raport de drept sau, după caz, atât timp cât creditorul nu îl despăgubeşte pentru cheltuielile necesare şi utile pe care le-a făcut pentru acel bun ori pentru prejudiciile pe care bunul i le-a cauzat. Acesta nu poate fi exercitat dacă deţinerea bunului provine dintr-o faptă ilicită, abuzivă ori nelegală sau dacă bunul nu este susceptibil de urmărire silită sau dacă posesorul este de rea – credinţă.

Ştirile juridice arată că dreptul de retenție poate fi invocat pe cale de excepție, în litigiile privind restituirea bunului şi pe cale de apărare în cadrul contestației la executare.

Caz practic

Reclamanții  au chemat în judecată pe pârâta solicitând evacuarea acesteia din imobilul situat în G,  cu cheltuieli de judecată.

Pârâta a invocat în apărare un drept retenție pe care l-ar avea asupra imobilului până la restituirea contravalorii îmbunătățirilor aduse imobilului în discuție.

Dreptul de retenție, care este un drept imperfect de garanție, opozabil inclusiv terților, fără vreo formalitate de publicitate, poate fi invocat nu numai pe cale principală, ci şi pe cale de excepție sau ca apărare de fond. Însa, așa cum a stabilit de-a lungul timpului practica judiciară, poate fi invocat pe cale de excepție, în litigiile privind restituirea bunului şi pe cale de apărare în cadrul contestației la executare. Astfel, în cauza de fața putea fi invocat de către apelanta-pârâtă pe cale de excepțieşi nu pe cale de apărare, așa cum de fapt a procedat pârâta.

Însă chiar dacă acest drept ar fi fost invocat pe cale de excepție, era necesar ca apelanta să aibă o creanța certa, lichidă si exigibila în legătura cu bunul respectiv. Chiar dacă prin sentința civila nr. 1348/09.12.2015 a Tribunalului G, fosta proprietară a imobilului a fost obligată la plata unei sume de bani reprezentând îmbunatăţiri aduse imobilului, nu înseamnă că această creanța este certă şi exigibilă, atât timp cât hotărârea nu este definitivă, apelul fiind suspensiv de executare. Astfel, una dintre condițiile existentei unui drept de retenție nu este îndeplinită.

De asemenea se apreciază că dreptul de retenție, pentru a putea fi opus proprietarului bunului, trebuie să fie deja constatat sau cerut a fi constatat în cadrul acțiunii în predarea bunului, ori în cauza de față pârâta doar a arătat că are un drept de retenție, fără să dovedească constatarea acestuia sau să ceară în cauza de față acest lucru, așa cum a constatat și instanța de fond. Mai mult, apelanta-pârâtă, deși afirmă ca acest drept de retenție i-ar fi fost constatat prin sentința civila nr. 1348/09.12.2015 a Tribunalului G, nici măcar nu a solicitat în acea acțiune constatarea unui asemenea drept de retenție.

În concluzie dreptul de retenţie nu are o existenţă autonomă, ci este accesoriu faţă de un alt raport juridic, în temeiul căruia creditorul retentor are anumite creanţe născute în legătură cu bunul reţinut şi trebuie să se menţioneze instanţei constatarea acestuia. Mai mult reglementarea acestui drept are caracter dispozitiv, astfel că prin contract se poate renunţa chiar şi anticipat la exercitarea acestui drept.