În România regimurile de executare a pedepselor privative de libertate sunt bazate pe sistemele progresiv şi regresiv, persoanele condamnate trecând dintr-un regim în altul, în condiţiile prevăzute de lege. Acestea asigură respectarea şi protejarea vieţii, sănătăţii şi demnităţii persoanelor condamnate, a drepturilor şi libertăţilor acestora, fără să cauzeze suferinţe fizice şi nici să înjosească persoana condamnată. Regimurile de executare a pedepselor privative de libertate sunt, în ordinea descrescătoare a gradului de severitate, următoarele: regimul de maximă siguranţă; regimul închis; regimul semideschis; regimul deschis.
Regimul de executare a pedepsei privative de libertate se stabileşte de către o comisie la prima întrunire a acesteia, după terminarea perioadei de carantină şi observare sau după aplicarea regimului provizoriu.
Regimurile de executare a pedepselor privative de libertate se diferenţiază în raport cu gradul de limitare a libertăţii de mişcare a persoanelor condamnate, modul de acordare a drepturilor şi de desfăşurare a activităţilor, precum şi cu condiţiile de detenţie.
Potrivit legislaţiei, art. 39 alin. 17) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, la stabilirea regimului de executare, asistenţa juridică nu este obligatorie iar în cazul în care procurorul şi reprezentantul administraţiei penitenciarului participă la judecată, aceştia pun concluzii.
Faptul că asistenţa juridică nu este obligatorie în acest caz a constituit motiv de invocare a unei excepţii de neconstituţionalitate.
Ce s-a susţinut în motivarea excepţiei?
Se arată că prevederile art. 39 alin. (17) din Legea nr. 254/2013, care prevăd că asistenţa juridică nu este obligatorie în cazul soluţionării contestaţiei împotriva hotărârilor judecătorului de supraveghere a privării de libertate contravin prevederilor art. 24 din Constituţie, care garantează dreptul la apărare şi prevăd că în tot cursul procesului părţile au dreptul să fie asistate de un avocat ales sau numit din oficiu.
Opinia Curţii
Dreptul la apărare nu poate fi confundat cu dreptul la asistenţă juridică obligatorie, primul fiind garantat în toate cazurile, iar cel de-al doilea fiind creat de legiuitor, care stabileşte şi cazurile în care se consideră că este necesar. Aşadar, Legea fundamentală garantează dreptul la apărare, iar nu şi pe cel la asistenţă juridică obligatorie. S-a reţinut, prin aceeaşi jurisprudenţă, că stabilirea cazurilor în care asistenţa juridică este obligatorie constituie atributul exclusiv al legiuitorului, care, conform art. 126 din Constituţie, are deplină libertate de a reglementa.
Din aceste considerente a respins, ca neîntemeiată, excepţia prin Decizia nr. 319/2016 publicată în Monitorul Oficial nr. 592/2016.
Concluzii
Ştirile juridice şi legislaţia în domeniu arată faptul că persoana condamnată nu este împiedicată să îşi angajeze un avocat pentru aspectele care ţin de faza executării pedepsei, beneficiind astfel de dreptul la apărare, prevăzut la art. 24 din Constituţie.