Prin interpretarea legislaţiei Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a hotărât că între excepţia autorităţii de lucru judecat şi puterea de lucru judecat, există o distincţie clară. Astfel, condiţia de aplicare a autorităţii de lucru judecat presupune identitatea de acţiuni (părţi, obiect şi cauză juridică) ce opreşte repetarea judecăţii, iar puterea, prezumţia de lucru judecat, impune consecvenţa în judecată, astfel că ceea ce s-a constatat şi statuat printr-o hotărâre nu trebuie să fie contrazis printr-o altă hotărâre. În speță, Înalta Curte a reținut că, în mod corect, instanţa de apel a precizat că nu respinge acţiunea în baza autorităţii de lucru judecat, ci are obligaţia de a judeca în fond, însă soluţia trebuie să ţină cont de dezlegarea deja dată asupra problemei de drept dedusă judecăţii, dând eficienţă prezumţiei de lucru judecat, că a mai fost odată dezlegată chestiunea litigioasă.
Caz practic
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, reclamantul M.D.C. a chemat în judecată pârâtele SC C.E.L. SA şi SC E.O. SRL, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce va pronunţa să constate nulitatea absolută a clauzei prevăzută la art. 41 din contractul de leasing financiar din 22 mai 2008, prin care se stipulează faptul că „în cazul în care rezilierea contractului de leasing se produce din vina utilizatorului, atunci finanţatorul este în drept să ceară utilizatorului cu titlu de „daune interese” o sumă egală cu partea rămasă din valoarea contractului de leasing indicată în preambul, până la sfârşitul acestuia, inclusiv valoarea reziduală, până la acoperirea tuturor pierderilor finanţatorului”.
Prin sentinţa civilă nr. 6534 din 4 noiembrie 2013 Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul M.D.C. în contradictoriu cu pârâtele SC C.E.L. SA şi SC E.O. SRL prin administrator judiciar Cabinet Individual de Insolventă I.M. A constatat nulitatea parţială a clauzei a contractului de leasing financiar din 22 mai 2008 numai în ceea ce priveşte obligaţia utilizatorului şi a fidejusorului de a achita şi ratele de leasing cu titlu de „daune interese” pentru perioada de la restituirea bunului până la expirarea contractului (8 martie 2010-21 august 2013). A păstrat clauza numai în privinţa obligaţiei utilizatorului şi a fidejusorului de a achita valoarea reziduală prestabilită la suma de 33.750 euro prin contract şi necontestată de utilizator.
Împotriva acestei decizii reclamantul M.D.C. a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. Recurentul susţine că fidejusorul poate invoca excepţii, inerente datoriei, iar calitatea de persoană fizică generează dreptul de a fi protejat de legea consumatorului indiferent de faptul că beneficiarul efectiv al contractului de leasing a fost o persoană juridică, astfel încât ne aflăm sub incidenţa Legii nr. 193/2000 privind protecţia consumatorului, reţinându-se calitatea de consumatori conform art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.
Instanţa de recurs a stabilit că instanţa de apel a reţinut, în mod corect că pentru invocarea prezumţiei de lucru judecat nu este necesară identitatea de părţi şi că indiferent de temeiurile de drept invocate de către reclamant prin cererea de chemare în judecată, acesta nu mai era îndreptăţit să repună în discuţie o problemă de drept tranşată definitiv şi irevocabil de către o altă instanţă, în favoarea pârâtei creditoare.
În concluzie, potrivit ştirilor juridice autoritatea de lucru judecat cunoaşte două manifestări procesuale, aceea de excepţie procesuală, conform art. 1201 C. civ. şi aceea de prezumţie, mijloc de probă de natură să demonstreze un anumit fapt în legătură cu raporturile juridice dintre părţi, art. 1200 C. civ.
Dacă în manifestarea sa de excepţie procesuală (care corespunde unui efect negativ, extinctiv de natură să oprească o nouă judecată), autoritatea de lucru judecat presupune tripla identitate de elemente prevăzută de art. 1201 C. civ. (obiect, părţi, cauză), nu tot astfel se întâmplă atunci când acest efect important al hotărârii se manifestă pozitiv, demonstrând modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părţi, fără posibilitatea de a se statua diferit.