Mulţi dintre noi am văzut în cadrul ştirilor faptul că deţinuţii au fost în grevă datorită condiţiilor inumane la care sunt supuşi în cadrul detenţiei. Cu siguranţă mulţi dintre noi am gândit că aceştia stau pe banii publici, au masa şi un loc deasupra capului asigurat şi mai fac şi mofturi în ceea ce priveşte condiţiile care sunt oferite de penintenciare neoferind nimic societăţii fiind doar consumatori de resurse. Trebuie să analizăm din altă perspectivă această problemă deoarece toţi suntem egali şi nu toţi am avut o şansă în viaţă iar demnitatea oricărei persoane, indiferent de situaţia în care se află trebuie să fie respectată.

Ca o noutate legislativă s-au împlinit patru ani de când CEDO a pronunţat împotriva României hotărârea semi-pilot în cauza Iacov Stanciu (24 iulie 2012), declarând supraaglomerarea din închisorile româneşti o problemă sistemică şi îndemnând statul român să renunţe la metodele de factura bolşevică folosite împotriva persoanelor încarcerate. 

Astfel, România a încasat încă din 2012 o hotărâre cvasi-pilot pentru condiţiile inumane din penitenciare. O problemă sistemică catalogată ca atare de CEDO – este supraaglomerarea din sistemul penitenciar românesc, nealiniat Standardelor Comitetului pentru Prevenirea Torturii (The European Committee for the Prevention of Torture and Inhuman or Degrading Treatment or Punishment). Incompatibile cu rigorile art. 3 din Convenţie referitor la interzicerea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante, condiţiile precare de detenţie au adus România pe primul loc în UE la numărul de condamnări suferite la CEDO (până la 31 decembrie 2015, Curtea de la Strasbourg constatase 243 de violări ale art. 3 din Convenţie în cauzele privind statul român: două pentru interzicerea torturii, 178 pentru tratamentele inumane sau degradante şi 63 pentru lipsa unei anchete efective. De asemenea, ţara noastră se situează pe locul trei – din 47 de state semnatare ale Convenţiei – la numărul de condamnări în materia condiţiilor inumane din penitenciare, fiind întrecută doar de două ţări cu regim dictatorial: Turcia şi Rusia.

Ştirile juridice arată că principala cauză a problemei endemice rămâne supraaglomerarea din închisori. Urmează apoi lipsa unei igiene adecvate (apa potabilă, apă caldă, ventilaţia, încălzirea în celule, separarea fumătorilor de nefumători etc.), asistenţa medicală necorespunzătoare, insuficienţa facilităţilor de recreere şi multe altele. Tot acest concurs al deficienţelor s-a răsfrânt inclusiv asupra situaţiei deceselor înregistrate printre detinuţi.

Astfel, numărul imens de plângeri având ca obiect condiţiile inumane din penitenciare, dar si rapoartele devastatoare întocmite de-a lungul timpului de Comitetul European pentru Prevenirea Torturii şi a Tratamentelor sau Pedepselor Inumane ori Degradante, în urma controalelor efectuate cu regularitate în centrele de detenţie din România, au convins Curtea Europeana a Drepturilor Omului să declare sistemul penitenciar românesc o problemă sistemică. CEDO a tras un prim semnal de alarmă în urma cu 4 ani, pronunţând împotriva României o hotărâre semi-pilot, în cauza Iacov Stanciu(24 iulie 2012). Judecătorii europeni nu s-au mai limitat la a examina fondul plângerii reclamantului Iacov Stanciu, ci au accentuat necesitatea ca autorităţile româneşti să introduca remedii efective care să le permită să constate în substanţă încălcări similare ale Convenţiei, să dispună încetarea acestor încălcări şi să le îndrepte prin acordarea unor reparaţii echitabile victimelor condiţiilor inumane de detenţie.

Paradoxal, în ciuda măsurilor propuse de Guvern pentru a remedia problema endemică subliniată în hotărârea cvasi-pilot încasată în iulie 2012, numărul condamnărilor la CEDO cauzate de condiţiile inumane din închisori a crescut într-un ritm fără precedent sub mandatele miniştrilor de Justiţie. Problema este una care s-a agravat ppe an ce a trecut, din acest motiv este greu să se găsească o soluţie concretă.