Conform legislaţiei se poate sesiza Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu un recurs în casaţie pentru a se stabili conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Astfel, pot fi atacate cu recurs în casaţie deciziile pronunţate de curţile de apel, ca instanţe de apel, cu excepţia deciziilor prin care s-a dispus rejudecarea cauzelor. Trebuie să avem în vedere că nu pot fi atacate cu recurs în casaţie hotărârile de respingere ca inadmisibilă a cererii de revizuire, hotărârile de respingere a cererii de redeschidere a procesului penal în cazul judecării în lipsă, hotărârile pronunţate în materia executării pedepselor, hotărârile pronunţate în materia reabilitării, soluţiile pronunţate cu privire la infracţiuni pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, soluţiile pronunţate ca urmare a aplicării procedurii privind recunoaşterea învinuirii, hotărârile pronunţate ca urmare a admiterii acordului de recunoaştere a vinovăţiei.
Faptul că doar deciziile pronunţate de curţile de apel, ca instanţe de apel, cu excepţia deciziilor prin care s-a dispus rejudecarea cauzelor pot fi atacate cu recurs în casaţie a constituit subiectul invocării unei excepţii de neconstituţionalitate.
Ce s-a susţinut în motivarea excepţiei?
S-a susţinut că dispoziţiile art. 434 alin. (1) din Codul de procedură penală, care limitează recursul în casaţie la deciziile pronunţate de curţile de apel, ca instanţe de apel, încalcă prevederile constituţionale ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea cetăţenilor în faţa legii, fără privilegii şi fără discriminări, ale art. 21 alin. (1) – (3) privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, ale art. 124 alin. (2) referitor la unicitatea, imparţialitatea şi egalitatea justiţiei, ale art. 126 alin. (1) şi (3), potrivit cărora “Justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege”, respectiv “Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale”, şi ale art. 129, care statuează că “Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii”, precum şi ale art. 20 alin. (1) referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului raportat la prevederile art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil, ale art. 13 privind dreptul la un recurs efectiv şi ale art. 14 referitor la interzicerea discriminării din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. În acest sens arată că în speţă inculpaţii au fost judecaţi de către o instanţă necompetentă material şi inferioară celei competente material şi, pentru că instanţa însăşi a încălcat normele de competenţă materială, aceşti inculpaţi sunt lipsiţi de remediul procesual pe care îl au cei aflaţi în situaţii identice, respectiv acela de a invoca pe calea recursului în casaţie necompetenţa materială a instanţei care a pronunţat hotărârea.
Care a fost motivarea Curţii Constituţionale?
O noutatea legislativă în viziunea noului Cod de procedură penală o reprezintă faptul că tribunalul nu mai judecă calea de atac a apelului, motiv pentru care dispoziţiile art. 434 alin. (1) din Codul de procedură penală – care consacră posibilitatea atacării cu recurs în casaţie doar a deciziilor pronunţate în apel de către curţile de apel – nu contravin prevederilor constituţionale şi convenţionale invocate de autorii excepţiei. De altfel, stabilirea competenţei instanţelor judecătoreşti şi instituirea regulilor de desfăşurare a procesului, inclusiv reglementarea căilor extraordinare de atac, constituie atributul exclusiv al legiuitorului. Curtea a statuat, cu mai multe prilejuri, că acesta este sensul art. 129 din Constituţie, text care face referire la “condiţiile legii” atunci când reglementează exercitarea căilor de atac – prevăzând că “împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii” -, ca de altfel şi al art. 126 alin. (2) din Constituţie, care, referindu-se la competenţa instanţelor judecătoreşti şi la procedura de judecată, stabileşte că acestea “sunt prevăzute numai de lege”. Din aceste motive a repins, ca inadmisibilă, excepţia prin Decizia nr. 330/2016 publicată în Monitorul Oficial nr. 572/2016.
Concluzii
Principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea nu se exclude, ci, dimpotrivă, presupun soluţii diferite pentru situaţii diferite. Un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice raţional, în respectul principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice