Potrivit legislaţiei, statul membru care a emis un mandat european de arestare este obligat să examineze, în scopul computării detenției executate în statul membru de executare, dacă măsurile adoptate în privința persoanei în cauză în acest din urmă stat au un efect privativ de libertate. Astfel, arestul la domiciliu de nouă ore pe zi însoțit de monitorizare prin intermediul unei brățări electronice nu are, în principiu, un astfel de efect, opinie comunicată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene.
Caz practic
Prin hotărârea din 27 martie 2007 a fost condamnat domnul JZ la o pedeapsă privativă de libertate cu o durată de trei ani şi două luni. Întrucât domnul JZ s-a sustras justiţiei poloneze, împotriva acestuia a fost emis un mandat european de arestare. La 18 iunie 2014, domnul JZ a fost arestat de autorităţile din Regatul Unit în temeiul acestui mandat european de arestare. Între 19 iunie 2014 şi 14 mai 2015, domnul JZ, liberat prin plata unei cauţiuni în cuantum de 2 000 de lire sterline (GBP), a fost supus obligaţiei de a rămâne la adresa pe care o indicase, de la ora 22.00 până la ora 7.00 dimineaţa, această obligaţie fiind însoţită de supraveghere electronică. În plus, domnul JZ a fost obligat să se prezinte la o secție de poliție, să nu solicite eliberarea de documente care să îi permită să călătorească în străinătate și să aibă în mod constant un telefon mobil în stare de funcţionare și încărcat. Aceste măsuri au fost aplicate până la 14 mai 2015, dată la care persoana interesată a fost predată autorităților poloneze.
În fața instanței poloneze, reclamantul JZ solicită ca perioada în care s-a aflat în arest la domiciliu în Regatul Unit și a fost supus supravegherii electronice să fie dedusă din pedeapsa privativă de libertate care i-a fost aplicată în Polonia.
În această privință, el se referă la Decizia-cadru 2002/584/JAI privind mandatul european de arestare care prevede, în special, că statul membru emitent al unui mandat european de arestare computează din durata totală a privării de libertate care trebuie executată în statul respectiv toate perioadele de detenție rezultând din executarea mandatului în cauză, ca urmare a condamnării la o pedeapsă sau măsură de siguranță privative de libertate.
Curții de Justiție a fost solicitată să stabilească dacă noțiunea „detenție” include și măsurile aplicate de statul membru de executare și care constau în supravegherea electronică a locului de ședere al persoanei vizate de mandat, combinată cu arestul la domiciliu.
Ce a constatat Curtea Europeană?
Obligația de a computa, din durata totală a privării de libertate pe care persoana în cauză ar trebui să o execute în statul membru emitent, perioada de detenţie care rezultă din executarea mandatului european de arestare urmăreşte să concretizeze obiectivul general de respectare a drepturilor fundamentale, protejând dreptul la libertatea persoanei în cauză, precum şi efectul util al principiului proporţionalităţii în aplicarea pedepselor. Curtea a constatat că decizia-cadru nu poate fi interpretată ca limitându-se la a impune statului membru emitent al mandatului european de arestare să computeze numai perioadele de încarcerare executate în statul membru de executare a mandatului respectiv, cu excepția perioadelor în care au fost puse în aplicare alte măsuri care implică o privare de libertate cu efecte comparabile cu cele ale unei încarcerări.
În consecință, autoritatea judiciară a statului membru emitent al mandatului european de arestare este obligată să examineze dacă măsurile adoptate în privința persoanei în cauză în statul membru de executare trebuie să fie asimilate unei privări de libertate și constituie, prin urmare, o „detenție”. În cazul în care, în cadrul acestei examinări, autoritatea judiciară menționată ajunge la o astfel de concluzie, decizia-cadru impune ca din perioada privării de libertate să fie computată în întregime perioada în care au fost aplicate aceste măsuri.
Concluzii
Ştirile juridice arată că noțiunea de „detenție” desemnează o măsură care nu este restrictivă, ci privativă de libertate și care vizează, pe lângă încarcerare, orice măsură sau ansamblu de măsuri impuse persoanei în cauză, care, din cauza tipului lor, a duratei, a efectelor și a modalităților de executare, privează persoana în cauză de libertatea sa într-un mod comparabil cu o încarcerare.